O pădure din România ascunde poarta iadului, adică niște gropi noroioase fără fund, care înghit tot ce se apropie de ele. Cum este posibil așa ceva? Specialiștii vin cu explicația pentru acest fenomen. Între timp, localnicii știu că aici există o pădure care ascunde fenomene pe care le consideră cel puțin misterioase. Mulți cred că pădurea este blestemată și stau departe de ea.
Comuna Copălău din judeţul Botoşani este formată din aşezări rurale cu o istorie îndelungată, pierdută în negurile Evului Mediu. Tocmai de aceea oamenii locului păstrează şi astăzi o zestre impresionantă de poveşti, legende şi supertistiţii. Multe dintre aceste poveşti se leagă de Buduhal, o zonă împădurită, care este considerată de o parte a localnicilor o adevărată sursă a răului şi un loc unde necuratul bântuie în voie.
Mai precis, este vorba despre o pădure veche, care se întinde pe hectare întregi, la marginea terenurilor agricole din satul Cerbu. Este un loc unde ştiinţa se întâlneşte cu legenda. Mai ales că în preajma pădurii, dar şi în interiorul acesteia, se află nişte adâncituri pline cu nămol sau apă. Localnicii spun că cea mai terifiantă este o deschidere mare în măruntaiele pământului, într-o poiană din pădurea de la Buduhal. Este considerată ”mama” tuturor celorlalte care acum acoperă câmpurile din jurul pădurii.
Din cauza poveştilor, dar mai ales a ciudăţeniilor naturii, pădurea de la Buduhal este ocolită de oamenii locului. Chiar şi cei care nu cred o iotă din poveştile cu spirite preferă să nu meargă la găurile căscate în pământ. ”Despre pădurea asta s-au spus multe. Vrute şi nevrute. Este ceva acolo de bagă frică în sufletele oamenilor. Eu nu pot să spun ce, fiindcă nu ştiu”, spune nea Ilie Siminiceanu, un bătrân trecut de 95 de ani, din comuna Copălău.
Deşi puţini mai cred în superstiţile din trecut, de pădurea de la marginea satului Cerbu oamenii se feresc. Şi asta mai ales din cauza acelor găuri din pământ, pline cu noroi. Oamenii le spun ”smârcuri”. Despre aceste smârcuri s-au spus multe poveşti. La început se spune că ar fi fost doar unul uriaş, într-o poiană din pădure, lângă drumul care traversează codrul. Mai precis este vorba despre o întindere destul de mare, umplută cu apă şi despre care se spune că nu are fund. Vara este năpădită de stufăriş. Acel loc este considerat ”mama tuturor smârcurilor”. Se află aici din vremuri imemoriale şi de el se leagă cele mai multe poveşti terifiante în legătură cu pădure. Bătrânele îi spuneau ”poarta iadului” şi încetăţeniseră credinţa că din el ies creaturi ciudate care trag oamenii la fund şi îi fac să rătăcească prin pădure.
”Smârcul din pădure este numit de cetăţeni “poarta iadului”, pentru că are un diametru de 40 de metri, şi se spune că de acolo ar fi ieşit necuratul, iar locul este blestemat. Oamenii ar fi dispărut fără urmă prin pădure, traşi acolo în smârc. Evident pentru mine sunt doar legende şi atât”, spune profesorul Alexandru Bălăucă, fost bibliotecar al comunei. Poveştile au circulat din generaţie în generaţie. Agentul agricol din comună ştie şi el câteva. Mai ales una cu un boier şi o boieroaică înghiţiţi cu totul de smârc. ”Aici pădurea este considerată blestemată. Ar umbla necuratul prin zonă. De fapt smârcul din pădure este considerat o adevărată poartă a iadului.
Puţini oameni vor să vorbească despre smârc şi pădure. Este un subiect aproape tabu. Majoritatea spun că nu ştiu nimic, deşi locuiesc de-o viaţă în zonă şi recunosc printre rânduri că au fost în copilărie prin preajma marelui ochi de apă din pădure. Aşa cum se feresc să vorbească, aşa se feresc să şi ajungă pe acolo. Nea Ilie Siminiceanu, unul dintre cei bătrâni oameni din sat, iniţial nu este foarte dispus să vobească despre smârc. Apoi recunoaşte că l-a vizitat când era copil şi spune că nu crede în poveştile cu necuratul. Totuşi, asemeni majorităţii sătenilor, îl evită. De altfel, din copilărie nu a mai călcat niciodată pe acolo.
”Buduhal, aşa se cheamă. Nimeni nu mai ştie de ce. Oamenii îi mai ziceau lunca smârcului de la un soi de lac din pădure. Lacul acela nu o scăzut niciodată. Chiar dacă o fost secetă. Nici asta nu ştiu de ce. Ba chiar la anumite timpuri creştea. Şi nu are fund. Am auzit că s-au înecat unii în smârc, dar nu ştiu eu sigur. Când era mic m-am dus acolo, dar după aceea nu m-am mai dus”, spune nea Ilie. Totuşi bătrânul satului ne dezvăluie câte ceva. Mai precis acesta povesteşte că smârcul cel mare din pădure, un iaz bizar, fără fund, era folosit pe post de observator meteo, de localnicii care-i cunoşteau semnele. ”Era ca un fel de semnalizare că se schimbă vremea. Bătrânii ştiau că atunci când trebuia să vină ploaia, parcă se tulbura nu ştiu cum smârcul. Când venea secetă ieşea aşa humă pe marginea lui”, spune nea Ilie. Acest smârc din pădure este primul şi cel mai vechi din zonă. Nimeni nu-i ştie vechimea.
