După ani de zile
în care mi-am trăit viața
contra-cronometru,
întotdeauna
sub presiunea timpului,
hăituit de secunde,
minute și ore,
încet-încet
m-am transformat
într-un ceas.
Trupul meu,
aidoma unui mecanism
de ceasornic,
a început să măsoare
chiar el timpul,
după ce ani de-a rândul
a fost biciuit fără milă
de scurgerea delirantă
a vieții și a lumii.
Și, odată ce am ajuns aici,
ca orice ceas care se respectă,
am început să înțeleg
timpul
din perspectiva celui care
îl măsoară
și nu-l mai trăiește.
Atâția ani trăiți
cu pistolul la tâmplă,
având pe țeavă
glonțul timpului,
m-au transformat
într-o făptură-ceas,
pentru care secundele și anii
nu mai înseamnă nimic,
pierzându-se undeva
între orele exacte
sau întâlnirile programate.
O făptură-ceas
care-și măsoară viața
fără să mai aibă timp
s-o și trăiască.
Anii parcă s-au scurs
ca o noapte de beție,
din care n-am înțeles
mare lucru:
amintiri tulburi,
comprimate și amestecate,
fără să mai știi când
și, mai ales, ce
ți s-a întâmplat,
cu atât mai puțin
data la care ele au avut loc!
O noapte de beție
începută în copilărie,
adolescență, maturitate
sau pe undeva
între aceste vârste,
două vârste, trei vârste?,
o noapte de beție
având ca singura certitudine
dimineaţa în care ne-am trezit.
Și, dacă după noaptea asta
ai avea suficient curaj,
probabil că te-ai întreba
cine ești,
ce cauți pe-aici
și, mai ales,
cine sunt ăștia
din jurul tău,
că parcă la începutul
bairamului nu erau ei,
ci cu totul alții.
Și când te gândești
că ultimul chef
dinainte de acel decembrie 89
l-am trăit într-o lume cenușie,
în care banda unui magnetofon
Maiak 203 sau 205
ținea loc de ceas!
Timpul parcă încremenise
sau murise
și atunci ceasurile
nu-și mai aveau rostul.
Era vremea
când un brifcor, un Kent
sau un "te iubesc"
aveau un cu totul
alt gust și rost
decât astăzi.
De asta lumea se întreabă,
fără să facă
filozofia timpului:
când era mai bine
să fii ceas?
Atunci, când timpul murise
și ceasul din noi
nu mai avea sens,
sau acum,
când ceasul din noi
nu mai măsoară nimic?
Tic-tac, tic-tac…
Ceasul de beţie
