Câmpia mea

Câmpia aleargă prin mine,
iar uneori răbufneşte,
îmi iese prin piele
cu toţi nucii, cireşii,
duzii și salcâmii ei
dulci-amărui.

Mereu mă întorc acolo,
mă prefac,
și mă simt un pic ruşinat
pentru asta,
că nu știu că ea este
și copilăria mea.
Întruchipată într-o câmpie,
aleargă prin mine
răzvrătind tot pământul,
ştergând toate urmele docarelor
întorcându-se încărcate cu ananas
din vii și din morţi.
Și mai port în mine
două umbre mari de stejari,
care acum
au intrat în pământ,
răscolindu-l cu rădăcinile lor.

Tânjesc după toate amintirile
câmpiei mele iar atunci
când mai descopăr o imagine
sau un gest,
de la mâinile mumei
până la nucile cu pâine,
mă bucur
ca la descoperirea lumii.
Și dacă stau să-mi aduc bine aminte,
pentru mine
lumea a început cu ea.
Sunt condamnat să mă bântuie
și să o duc în mine
ca pe o minune,
și ca pe o povară
fără sfârşit.

Este și lumină,
e și durere, e și vis,
când mă colindă
cu tot cu viile ei
și cu cicatricele ei.
O port în mine
și-o nasc din când în când,
acolo unde nemărginirea o cere.
Iar atunci când mi-e mai greu
și mai greu,
mă naşte ea pe mine
a doua oară,
a mia oară.

Nu putem trăi
unul fără celălalt,
unul fără amintirea celuilalt,
unul fără suferința altuia,
de-asta, uneori, devin eu câmpie,
iar ea moșie.

Și uite așa ne moştenim
unul pe celălalt,
cu boli cu tot,
ne amestecam sângele și țărâna
până devenim unul sau una.

Cu suflet,
dar și cu drum,
cu inimi
dar și cu scrum…