La 24 februarie, românii sărbătoresc Dragobetele. Numită şi Cap sau început de primăvară, sărbătoarea se află în strânsă legătură cu întoarcerea păsărilor călătoare care revin, acum, la vechile cuiburi, pe care şi le îmbunătăţesc sau îşi fac altele.
Nu întâmplător poartă numele de „Cap”. Cuvântul are, pe de o parte, înţelesul de de debut al primăverii şi, pe de altă parte, de simbol religios, în calendarul ortodox fiind prăznuită la 24 februarie „Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Ioan Botezătorulˮ.
De asemenea, Dragobete este cel care slobozeşte anotimpul florilor.
Înainte de Dragobete, la 11 februarie a fost păznuit Sfântul mucenic Vlasie, considerat protectorul păsărilor de pădure. Se crede că, de ziua lui, se întorc păsările migratoare.
O săptămână mai târziu, aşadar, la Dragobete, aceste păsări se strâng în stoluri, ciripesc şi se împerechează. Se zice că păsările neînsoţite în ziua de Dragobete rămân stinghere, fără pui până anul următor.
Fiindcă, acum, zburătoarele îşi află perechea, Dragobetele se mai numeşte, în nordul Olteniei, şi Logodna sau Însoţitul Păsărilor.
Fetele şi băieţii se întâlneau, odinioară, la Dragobete, să culeagă împreună primele flori ale primăverii.
„Dacă în ziua de Dragobete vremea este frumoasă, fetele şi feciorii ies la pădure, hăulind şi chiuind, pentru a culege primele flori ale primăverii, ghioceii şi brânduşele. Pretutindeni se strigă: «Dragobetele sărută fetele!», explică profesorul Ion Ghinoiu.
Asemănător păsărilor, fetele se zburătoresc, fugă rituală care se încheie cu prinsul şi cu sărutatul lor de către băieţi.
De Dragobete nimeni nu lucra. Se spunea că acest patron al dragostei, cu înfăţişare de flăcău iubăreţ, ar umbla să pedepsească fetele care au lucrat în ziua lui.
