În mai toate cazurile, babele sunt convinse că darul de a lecui îl au de la Maica Domnului sau de la Iele, în urma unei boli grele, în care timp sufletul lor e purtat de Iele prin văzduh şi le-nvaţă să lecuiască. De asemenea, cred că le vine în ajutor Sfânta Vineri, pe care o serbează prin nelucrare şi post. Alte babe spun că au învăţat descântecele, în vis, de la Maica Domnului.
Ca să aibă leac, descântecul trebuie să-l furi: tragi cu urechea când baba descântă şi-l înveţi „prin furarea şoaptelor”, în întregime sau numai o frântură din el. Aceste crâmpeie de descântece sau descântecele întregi pe care le-ai furat trebuie să le spui de mai multe ori, când ţeşi la argea sau în timpul cununiei, şi atunci sunt cu leac. Descântatul nu trebuie spus nimănui, căci altfel îşi pierde leacul. Această credinţă e generală.
Îşi mai pierde leacul şi descântecul spus cuiva mai în vârstă decât tine. Ca să nu-şi mai piardă leacul, în cazul acesta, e bine să ţii o lespede sub brâu. Dacă deosebirea de vârstă e numai de 2-3 ani, i se poate spune cuiva descântecul, fără să-şi piardă leacul. În genere, mama transmite câte un descântec, mai ales cel de „deochi”, fetei sale, când e „să intre în horă”.
Uneori şi fetiţele de 10-12 ani învaţă de la mama sau de la bunica lor câte un descântec de „deochi”, ca să-şi poată descânta singure, când vor fi deocheate de flăcăiaşi. Mai târziu învaţă şi alte descântece, dar abia la câţiva ani după ce s-au măritat. Când a învăţat cineva un descântec, înainte de a se apuca să descânte cuiva, trebuie să de ducă la o salcie şi să zică: „Cum s-a pris salcia asta pe pământ, aşa să se prindă şi descântecul meu”.
Descântătoarea nu-şi descântă niciodată singură, că e fără folos: n-are leac. Se duce la o femeie mai bătrână, sau la nevoie chiar la una mai tânără decât dânsa, şi aceasta îi descântă. Dacă însă nu se găseşte în satul ei o descântătoare bună, pune caii la căruţă şi se duce în alt sat, unde ştie că e una. Alteori, descântătoarea, când e bolnavă, învaţă pe cineva mai mic din casă cum să-i descânte, şi-i trece.
Descântatul n-are leac dacă o mamă descântă unui copil al ei, afară numai dacă îşi pune o lingură în brâu. Pentru anumite afecţiuni, bolnavul poate să-şi descânte şi singur. Aşa de pildă, cel ce are guşă, în timpul când toacă popa la vecernie, sâmbăta seara, ia un ac şi împunge uşor guşa sau se bate peste gură cu un băţ de alun, zicând: „Popa toacă, guşa seacă!”. Sau, când vede, vara, „curcubeul bând apă din pârâu”, i se recomandă să se dea de 3 ori peste cap şi să zică: „Curcubeu, de unde bei? Bea din guşa mea!”
Când are cineva bube, să se spele în zilele de sec – ca să „sece” – cu rouă, până nu răsare soarele şi să-şi descânte astfel: „cum trece raza de soare/şi spuma de mare/aşa să treacă răul peste mine”. Când omul s-a îmbolnăvit de insolaţie ia o cofă cu apă neîncepută şi o ţine astfel ca soarele să se reflecte într-însa. Bolnavul, cu ochii aţintiţi asupra cofei, rosteşte de 3 ori descântecul: „eu credeam că soarele-i în capul meu/dar e în botă”.
În Bucovina, bolnavul ia 9 surcele de la tăietor (trunchiul sau locul unde se taie lemnele) şi se duce cu ele la o apă curgătoare. Ajuns acolo, ia pe rând surcelele şi le aruncă peste cap, rostind la fiecare aruncătură descântecul: „În-de-soarea-n apă/sănătatea-n cap”
