Nici nu se luminase bine de ziuă în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, că zeci de cocoși ascunși după ulucile gardurilor cântau de zor în dimineața zilei de Ignat, parcă știind că în momentul de față nimeni nu mai era interesat de copanele lor, ci de vecinul de ogradă: porcul. Așezat pe prispa casei, Alexandru Ciobanu, zis Ciocoiu, ascuțea tacticos cu o pilă un cuțit lung, cât o baionetă.
„Du-te, bă, și cheamă-i pă Costeiu și pă Săndel să punem porcu ăsta jos, că ne apucă nămiezii! Hai, mai repede, că acu te las fără șorici...!”, îi strigă Ciocoiu, fără să ridice capul de la preocuparea sa matinală, fiului său de vreo 13 ani care se învârtea fără rost pe bătătură, nerăbdător în așteptarea marelui eveniment ce avea să se petreacă la el în curte. Ascultător, copilul iese ca o zvârlugă pe poarta larg deschisă.
Deși sătenii îl porecliseră în bășcălie „Ciocoiu”, fiindcă avea numai un hectar de pământ, față de cel mai „amărât” dintre ei care avea cel puțin cinci, când era vorba de crescut porci, acesta nu se juca. Râmătorul pe care trebuia să-l sacrifice chiar în acea dimineață cântărea pe puțin 250 de kilograme. În cotețul alăturat mai avea doi purcei, cam de 30-40 de kilograme, programați încă de pe acum să le vină rândul la Crăciunul următor.
„Auzi, mă, Ciocoiule, când trecui pe lângă cocină, bă, mă privii porcu meu cu așa o blândețe în ochi, parcă se ruga de mine să-l iert pe ziua de azi! Dar și eu i-am zis în sictir: Gâț, d-aci, porcule ce ești!”, se aude încă din stradă vocea unuia dintre cei doi chemați să dea o mână de ajutor. Pe poartă intră Costel Drăgoi, zis Costeiu, și Săndel Tudor, un bărbat înalt și solid care, dacă și-ar fi pus mintea, ar fi putut pune de unul singur porcul jos.
Deși era chemat la fiecare Ignat să înjunghie 10-15 groștei pe la vecinii din sat, tocmai pe al lui din curte nu-l tăia Ciocoiu, că-i era milă. După ce-l hrănise și-l îngrijise un an de zile, nu putea chiar el să-i bage cuțitul în inimă sau în gât. D-aia îi chemase pentru asta pe alde Costeiu și Săndel. „Bă, cum scoatem noi namila asta afară? Ia, să-i cânți, mă Ciocoiule, cu vocea ta duioasă: Ghiță, ieși dimineața la portiță, că poate-l păcălești!”, îl ia peste picior Săndel. În loc de răspuns, bărbatul se uită lung spre grădină și zice cu voce seacă, dar hotărâtă: „Acolo, lângă nucul ăla, îl punem jos!”
Bărbații iau niște funii groase și se îndreaptă spre cotețul porcului. „Bă, ăsta o știi, mă, ce i se întâmplă? Am văzut într-un documentar că, după maimuță și balenă, porcul ar fi al treilea animal ca inteligență!”, îi arde lui Costeiu să facă pe spiritualul. „Domnule, asta dovedește că e mai inteligent ca tine! Că tu ești al cincilea animal pe scara asta valorică! Mai bine ai, dracu, grijă cum îl legi de picior, că, dacă scapă, îmi rupe toate gardurile!”, i-o întoarce Ciocoiu și se bagă în coteț să scoată porcul afară.
Simțind că forfota din jurul său nu prevestește nimic bun, grăsunul grohăie agitat, căutând o cale de scăpare. Cu dibăcie, vecinii îi petrec funiile în jurul picioarelor și-l trag sub nucul din fundul grădinii. Abia atunci animalul țipă lung și sfâșietor, făcând găinile din curțile vecine să cotcodăcească speriate. Cu țigara în colțul gurii și cu funia răsucită în mâini, Ciocoiu încalecă și apasă cu genunchii în șira porcului, trăgând din răsputeri.
„Bă, să nu vă scape, că nu-l mai prindem!”, mai apucă să mormăie, când lama cuțitului mânuit de Costeiu se înfige adânc și precis în beregată. Execută apoi câteva mișcări stânga-dreapta pentru a lărgi rana și-a face sângele să iasă gâlgâit afară, nu țâșnit. Țipătul porcului înjunghiat se aude din ce în ce mai slab.
„Dă, bă, niște apă să ne spălăm pe mâini și dă și tu de băut la oamenii ăștia!”, zice Săndel, vesel că totul s-a terminat fără probleme. „Aha, scoate, fă, o bărdacă de lapte, că li s-au uscat ăstora gâtlejurile și adu și butelia aia, să-i pârlesc nițel!”, se adresează în glumă Ciocoiu nevestă-sii. Aceasta, în câteva clipe apare cu un platou cu cești de țuică fiartă gata turnată în ele. Ca să meargă treaba mai repede și să-i iasă șoriciul alb, Ciocoiu nu mai pârlea porcul cu paie, ci cu butelia de aragaz.
După ce se spălară pe mâini, vecinii se strâng în jurul țuicii, mai flecăresc un pic și se pregătesc de plecare. Costeiu își așează cuțitul sub braț și face tradiționala urare: „Hai, să-l mâncați sănătoși!”. „Să dea Dumnezeu să-l mâncăm fript!”, replică gazda în râsetele celorlalți. Rămas singur, toarnă o găleată de apă rece peste porc, dă foc la arzător și începe să-l pârlească fără grabă.
O duzină de găini veniseră să ciugulească din sângele curs din gâtul animalului sacrificat, care se și închegase. Ciocoiu le privește îngăduitor și gândește cu voce tare: „Domnule, să știi de la mine, că sângele este cel mai bun îngrășământ. Se pune la flori, la pomi...De, bă...Ce dracu e viața asta? Fum....!” Printre crengile nucului, fumul se ridica alene, ca un suflet chemat la Judecata de Apoi a cerurilor.
Daca in toata localitatea era mare agitatie, in fata carciumii lui Cristian Botoghina, zis al lu’ Bucuresteanu, nu era nimeni. Inauntru, totusi, doi musterii zgribuliti serveau tuica de dimineata. 'Ba, voi nu sunteti la taiat de porc sau voi l-ati taiat de pe lista?', ii intreaba sugubat al lu’ Bucuresteanu. “L-am taiat de duminica. Nu vezi ca azi nu mai prididesc astia cu taiatul? Ne aglomeram. Si stii vorba aia: fie viaţa cat de dura, tot am porc pe batatura!”, raspunde unul dintre ei ducand paharul la gura. In curtea alaturata, Ilie Marin Botoghina, zis Bucuresteanu, tatal lui Cristian, inconjurat de cativa sateni se pregateau sa scoata si ei porcul din cotet.
Ca sa destinda putin atmosfera nea Marin le spune bancuri cu porci. “Un oltean si un moldovean, dupa ce au taiat porcii, se laudau al cui a fost mai mare. Ba, la al tau cati s-au tanut cand l-ai taiat?, intreaba moldoveanul. La mine patru insi, raspunde olteanul. Dar la tine cati se tinura? La mine 12 insi, raspunde moldoveanul. Cum 12, ma, da’ cat de mare a fost? Nu, ba, aveam 12 gauri in gard si s-au tinut la ele sa nu le scape porcul printre picioare!” In rasetele celorlalti, luat mai mult pe sus, grosteiul este adus in curte. Un catelus cat o bibilica se alatura sa dea o mana de ajutor sarind si latrand, apucand porcul de-o ureche, de parca ar fi fost la vanatorile regesti, cand gonacii inconjurau mistretul rapus. Cu o lovitura precisa de cutit, Aurica Zatoiu, zis al lu’ Pisica, incheie prima parte a procesiunii.
“Ba, acu’ urmeaza Pufi! Unde eşti, porc de câine? Prinde-l, ba, că e d-ăla vietnamez!”, se preface Bucuresteanu ca vrea sa insface catelul, care se face repede nevazut in gradina. Cestile de tuica fiara cu mult piper sunt baute pe indelete. “Va rog, mai serviti un rand pentru pomana porcului!”, isi imbie nea Marin vecinii. Al lu’ Pisica se apuca sa imprastie un balot de paie peste animalul sacrificat. Le dă foc si cu o furca de fier are grija ca soriciul sa fie copt si rumenit pe toate partile. Se spune că, parlit cu paie, soriciul capata un gust deosebit. Cei ce fuseseră de ajutor terminară tuica si se risipesc pe la casele lor. Asta pentru moment, pentru ca mai tarziu, pe la amiaza, se vor reintalni la carciuma, sa cinsteasca ziua de sarbatoare.
