Şi comportamentul acesta este universal, nu doar o excepţie. Cel puţin aşa reiese dintr-un studiu realizat de cercetători de la Universitatea din Berlin. Aceştia au interogat online o mie de persoane din cele patru colţuri ale lumii. Analiza răspunsurilor căpătate arată că muzica tristă participă la reglarea emoţiilor şi a stărilor negative şi joacă un rol de consolare.
Muzica tristă suscită sentimente parţial pozitive, şi în primul rând nostalgia, urmată de o uşurare (pace interioară), tandreţe, melancolie, introspecţie, bună dispoziţie. Aceste emoţii se combină cu tristeţea şi permit atenuarea ei, evacuarea acesteia şi crearea unui spaţiu de moment, explică sursa citată.
De fapt, acest beneficiu emoţional - în caz de depresie sau nu – este identificat ca primă motivaţie pentru ascultarea muzicii triste. O multitudine de melodii (muzică clasică sau contemporană) au fost citate de către respondenţi.
Între acestea se numără: “Hallelujah” (interpretat de Jeff Buckley), “Nothing compares 2 U” (Sinead O'Connor), ”Sonata Lunii” (Beethoven), “Hurt” (Johnny Cash), “Yesterday” (Beatles), “The Sound of Silence” (Simon&Garfunkel) sau “Mistral Gagnant” (Renaud). Oare „Dance me to the end of love” (Leonard Cohen), „Someone like you” (Adele), „Love of my life” (Queen), „Sad angel” (Igor Krutoi) sau „La Boheme” (Charles Aznavour) ce or avea, de nu sunt pe listă?
