În vara anului trecut, arhitectul și percuționistul Costin Petrescu -Olympic 64, Phoenix (foto 2), Ceata Melopoică a lui Mircea Florian (foto 3), Dan Mândrilă, Marius Popp, Hyperion -a susținut o triplă lansare a cărții din titlu, la Book Fest, Club A și la Ordinul Arhitecţilor Bucureşti. Iar potrivit lui Daniel Dion Ionescu, administratorul siteului Vinylmania, anul viitor urmează să apară o noua ediție a cărții lui Costin Petrescu, revizuită și adăugită
Iată ce spune Mircea Florian despre carte: "Oare ce l-a apucat pe Costin Petrescu să scrie o carte? Autobiografică? Istorică? Să fie nevoia de a face un referat către sinea lui, sau a ta, sau a mea?
Da, are tot dreptul, la urma urmei – e un autor contemporan, e un muzician fără egal, un artist complex, al timpurilor noastre, e un om senzațional. Cu el am petrecut ore și zile nenumarate în căutarea perfecțiunilor. Pe la sfîrșitul anilor 60 / începutul anilor 70 studiam împreună partituri produse cu ajutorul unor computere main-frame (Nicodim și toaca ascunsă), prin 80 lucram la îregistrări nemaiauzite, prin 2010 cântam live, cu el la tobele lui electronice, iar în 2020 va da la iveală (sunt sigur) noi lucrări. Cu el am construit manual tobe clasice japoneze pentru un spectacol formidabil de teatru. Cu el am găsit – arar dar bine – spiritul potrivit al ritmurilor. Cu el am petrecut multe seri de discuții fascinante și de artistică inspirație.
Costin a parcurs cu brio, cu magna cum laude, drumul jalonat de muzica experimentală, de rock, de jazz, de electronică și din nou avangardă. Da, e un percuționist exceptional. Da, el e artistul zilelor de azi – e un profund cunoscător al domeniului, e inovativ, e limpede cel mai ades, e legat simbiotic de tradiții, e uneori confuz (așa e și viitorul), e un om ce dă dovada unor calități deosebite. Religiozitatea cu care îmbracă orice cuvânt, fiecare formulare, toate construcțiile și compozițiile sale îl recomandă pentru titlul de mai sus: un om de astăzi și de mâine.
Să-i citiți mărturiile, să-i cercetați universul – veți avea de aflat și de învățat. O să vă amuzați în același timp – nimic nu este luat mai mult decât e nevoie în serios".
În continuare, vă prezint câteva fragmente din remarcabila carte semnată de arhitectul muzician Costin Petrescu: " Părinții mei cu vechi origini grecești aveau ceva studii. Tata titrat inginer în mecanică fină și generală, un brav și abil „muncitor”, extrem de talentat, mai ales când se ocupa de repararea ceasornicelor de tot felul, îmi aduc aminte, îndeletnicire la care avea o mână și o minuțiozitate de invidiat. Mama făcuse studii liceale la un pension de fete, căci așa le stătea bine domnișoarelor din familiile burgheze, cum se considera „en famille”. Mama avea o voce superbă, excepțională, de soprană și o apreciam deseori în ariile ei din opere celebre, interpretate în diverse ocazii familiale sau din propria-i plăcere! Îi plăcea să meargă la vânătoare. În general, era acompaniată de unul dintre prinții Cantacuzino, cu care se cunoștea cu ei.
Nu erau ahtiați după bani, moștenirile primite erau suficient de consistente, încât să nu-și pună problema traiului de zi cu zi, problemă destul de complicată la perioada aceea. Talentul meu „primordial” a fost desenul, atracție anunțată și adjudecată la vestita „tăiere a moțului”, la vârsta de un an, când am ales un brav creion…Dar nu numai acest creion a fost preferat, ci și un… clopoțel elvețian, pe care mama mi l-a pus tot pe tava de argint în scopul „bine determinat” de a „vedea” către ce s-ar putea proiecta virtual progenitura în viitor. De la „moț” și până la grădiniță, apoi școala primară, nu a fost decât un pas. Dar în acest pas de doar câțiva ani, a încăput și o perioadă benefică de concerte la cratițele și oalele din bucătărie, cu un singur spectator în general, bona mea drăguță și basarabeancă pe deasupra… integrată deja în familia noastră.
Talentul meu într-ale desenului avea să se dezvolte bine, susținut și încurajat mai ales de una dintre cele trei surori ale tatei, tante Zozo, desenatoare de excepție, care mă instruia în superba ei curte, într-unul din bunele cartiere ale Bucureștilor, punându-mă să lucrez nenumărate naturi moarte, asamblate chiar de ea, în timp ce se delecta cu stropitul superbilor trandafiri colorați și ai crinilor speciali, negrii cu galben…
Era proaspăt căsătorită cu un ofițer de cavalerie din armata franceză, al cărui tată fusese erou în războiul devastator, un talentat și sensibil aquarelist. Ei călătoreau destul de des la Paris și ne aduceau impresii ademenitoare de acolo, plus cadouri vestimentare foarte la modă, mai ales pentru nepotul „prodige”. Cu toate că România cunoștea un boom economic fără precedent în perioada antebelică, datorat în principal și regelui Carol I, familia noastră a emigrat în Franța, la Paris, imediat ce tata obținuse un contract la cabinetul lui Gustav Eiffel, printr-o relație profesională, dar și de familie, chestie care, oricum, era la mare modă și acolo!
Climatul europeean însă se degradase, conflictele și războaiele se înmulțeau, pacea era amenințată și împiedica mersul normal al societății. Mutarea la Paris a fost o întreagă tevatură, dar noile perspective erau încurajatoare, iar acomodarea în buricul târgului a fost privită de toată lumea ca un beneficiu ! Cum vorbeam deja bine limba franceză, o franceză mai de școală, asta datorită și guvernantei noastre, care era franțuzoaică, foarte tânără și… apetisantă de altfel, am intrat destul de lejer la un liceu renumit din Paris, „Louis le Grand”, fondat prin 1560, nu departe de Cartierul Latin! Deviza liceului secular era „domus omnibus una”, adică „o casă pentru toți”! Aveam 11 ani. Eram deja de acord cu această deviză !
Pasiunea mea avidă pentru formă și expresie sculpturală avea să fie recompensată prin participarea ocazională la cursuri de desen și studiul formei, cursuri plătite bineînțeles de tatăl meu. Asta se întâmpla la École de Beaux-Arts de Paris, vechea Academie Royale d’Architecture, în cartierul St. Germain des Près, cartier faimos de pe malurile Senei. Șeful de atelier și lucrări era renumitul arhitect Charles Lemaresquier, cu realizări de renume autohtone și, în același timp, un profesor deosebit.
În casa noastră cea nouă și elegantă din Paris, deschisă unor rude și prieteni ai familiei, aveau loc diverse întâlniri și serate organizate în general de mama, la care participau și artiști și arhitecți, tata și mama fiind ei înșiși atrași de curentul artistic emulant al epocii. Parisul era recunoscut, deja, ca un centru cultural mondial, o atracție cvasiereditară din vremea Luminilor monarhice culminate cu domnia lui Louis XIV… unul dintre idolii incontestbili ai adolescenței mele, de altfel, cum se știe…așa zisul Rege Soare! „Arhitectul Soare”, cum îmi plăcea să-l numesc eu, mai târziu!
Numai citind mult despre el, despre proiectele și construcțiile sale, mi-am dat seama de forța, de fascinația, de măreția, de intuiția și de calitatea umană pe care a degajat-o de-a lungul vieții și domniei sale. Și apropo de arhitectură! Chiar într-o plăcută seară de vară, la noi, pe terasă ce dădea spre curtea cu o superbă grădină à la française, un bun prieten de-al tatei, Philippe, arhitect, văzând câteva desene de-ale mele, insista pe lângă el pentru aranjarea unui eventual rendez-vous cu domnul Pierre Jeanneret, asociatul marelui Le Corbusier, marele arhitect la modă, într-o ascensiune extrem de puternică. Un rendez-vous chiar la atelierul unde lucra și el, Philippe, în ideea unei vizionări profesionale amicale, în ideea îndreptării prin ucenicie, doar la cei 17 ani ai mei, către sublima artă a antichității, prima dintre artele lasate de Dumnezeu pe pământ, poate ca omul să înțeleagă mai bine ce înseamnă forma și funcțiunea, precum și legătura între ele!
Tata de acord, eu de acord, mai rămânea ca întâlnirea să aibă loc. Așteptam cu nerăbdare acest moment, ceva nou în viața mea extrem de excitant, eram emoționat la fel cum cu secole în urmă „les apprentis” intrau să învețe la atelierele marilor maeștri, pasaj obligat către profesionalism, către dorita și visata desăvârșire. Și iată ziua a venit, Philippe m-a luat cu mașina lui, o Isotta Fraschini 1932, de culoare vișinie, decapotabilă, super-starul epocii, și am descins în atelierele Marelui Maestru, 35 rue de Sèvres în Paris! Primiți de secretară, o tipă drăguță, înaltă, corp superb și extrem de primitoare, am așteptat amândoi într-o anticamera vreme de 15 minute, timp în care am privit câteva desene și fotografii arhitecturale expuse pe pereți, pentru diverse proiecte în curs sau chiar executate.
2 fotolii și o canapea din piele închisă la culoare în jurul unei măsuțe joase art-deco, pe care erau câteva reviste profesionale de răsfoit în așteptare. Aplicele și ele tot art-déco, dădeau încăperii o lumina diafană, caldă, compensând cumva răceala instalată în mâinile și picioarele mele…În mintea-mi de 17 ani, parcă aud și acum răsunând: „Ce lucruri noi și interesante! Ce oameni minunați! Mi-ar plăcea să ajung și eu ca ei!”
La un moment dat, s-a deschis o ușa capitonată elegant cu piele, și a apărut acest Monsieur Pierre Jeanneret, asociatul și vărul lui Charles-Edouard Jeanneret, adevăratul nume al lui Le Corbusier, care ne-a invitat în atelierul propriu-zis, un vechi culoar destul de lat și lung de vreo 50 metri, în cadrul unui spațiu amplu, care făcea parte dintr-o veche mânăstire iezuită! Atelierul era împânzit de planșete, rasteluri cu tuburi de proiecte, dulapuri și etajere pline de instrumente de desen, creioane, etc., un univers fantastic nemaintâlnit și atrăgător pentru mine.
Erau acolo desenatori și arhitecți, studenți și „garçons de bureau” așezați la rând, la planșete înclinate prevăzute cu un sistem de rigle și scripeți cu cabluri (aveam să aflu mai târziu la ce folosesc!), sprijinite de perete, dar erau și câteva personaje care discutau la o masă plină de planuri, într-un mic largo al vastei încăperi.
Atunci l-am văzut pe Maestrul cu pipa în colțul gurii, care trecea de la o planșeta la alta, cu pași lenți, calm, intervenind din când în când verbal și gestual, cu degetul arătător de la mâna dreaptă, atent, desenând parcă cu el în aer, pentru a explica ideile și dorințele sale, referitoare la ceea ce avea să se nască din desenele și schițele în lucru. Elegant, în costum cu papillon, cu ochelari cu rame groase și negre, cu un aer carismatic, o silueta parcă din altă lume…Lăsându-mă pentru moment cu Philippe, domnul Pierre s-a îndreptat către dânsul și i-a șoptit ceva la ureche. Maestrul a aruncat o privire spre mine și mi-a făcut un semn să mă apropii…
M-am apropiat destul de emoționat, și-a scos pipa din gură, am simțit tutunul cu mirosul acela minunat de smochine, și m-a întrebat: Est que ça vous plaît ce qui se passe ici, jeune homme?
I-am răspuns fără ezitare: Oui monsieur!
El a continuat: Vous savez… en effet, ce n’est pas facile ce qu’on fait ici! C’est une sorte de galère!
– La réponse me plais beaucoup monsieur, car j’aime par hasard… les „galères”! Mi-a zâmbit și, băgându-și pipa în gură, i-a șoptit din nou ceva vărului sau Pierre. Mi-a zâmbit din nou, a dat din cap afirmativ și și-a reluat discuțiile cu colaboratorii săi, lăsându-ne să ne retragem în aceeași anticamera de unde venisem. Ufff….!!! C’est pas mal! Parcă luasem un examen important.
Aveam să aflu în acel moment că Philippe și Pierre prezentaseră deja desenele mele Maestrului și că acesta, entuziasmat de calitatea promițătoare, era deschis să-mi ofere un post în cabinetul sau, un post temporar de „garçon de bureau” – dessinateur, la o planșetă mai mică, pentru a-mi da posibilitatea de a învăța această divină, sublimă profesie-artă. De altfel, aveam să aflu că vizitase Bucureștiul cu ani în urmă, pe când avea doar 24 de ani, având o opinie și o concluzie extrem de pozitive asupra acestui mic Paris de Balkani! Și pentru că eram și eu de origine română, mă gândeam că poate chiar mă simpatizase… mai știi? El considera că zona aceasta puternic francofonă a României făcea parte mai curând din Europa central-occidentală, decât din partea balkano-orientală!
Urma, deci, să fac în paralel și să continui cursuri de desen ornamental și tehnic la Academia des Beaux Arts, iar de două ori pe săptămâna să mă prezint la cabinetul lui, pentru cunoașterea și aprofundarea proiectării în arhitectură…Zis și făcut, de a două zi m-am și pus pe treabă!
La început, eram puțin cam timorat, trebuia învățată „bucătăria” agenției, atât din punct de vedere al organizării și funcționării, cât și al muncii propriu-zise. M-am adaptat destul de repede, am început să cunosc lumea de acolo, mai tineri sau mai puțin tineri, de diferite naționalități chiar, toți erau îndreptați către aceleași idei: arhitectură, creație, efectuarea proiectelor pentru a putea fi concretizate, obiectivele și estetica lor, etc…. Cât mai bine, cât mai eficient. Erau proiecte specifice, care de care mai interesante, pe teme diverse și cu numeroase destinații, în Franța și în străinătate. Colegii mei mă ajutau în așa măsură, încât în foarte scurt timp căpătasem o mare îndemânare în desen și schițe perspective. Desenul tehnic de asemenea, mă pasiona din ce în ce mai mult, era un sine qua non al fabricării caselor. Nu ezit să amintesc că și talentul pe care mi l-a dat Dumnezeu juca un rol de bază, iar eu depuneam un efort substanțial în a-l utiliza cu succes în proiectele Maestrului…
Era acolo și un personaj ciudat, mic de statură, durduliu, desenator de lux la una dintre planșetele cabinetului. Era foarte simpatic și, în plus, și de origine română! Îl chema Jean. Jean Strat. Avea mâna bună și calcula foarte bine și repede, îi plăcea matematica. Era îndrăgostit de arhitectură, dar era și o enciclopedie muzicală ambulantă. El vorbea pe atunci de un curent muzical care va apărea peste mulți ani în America, care se va chema „rock and roll”, prin anii 1950, curent care se va extinde rapid pe toată planeta! O muzică decadentă, care dădea frâu liber simțurilor și sentimentelor, o muzică ce va schimba cursul istoriei, o muzică eliberată de convențiile și tradițiile arhaice. Un nou mod de a vedea arta….Lui i-ar fi plăcut, zicea el, virtual, să scrie chiar o istorie despre o astfel de epocă, fie ea chiar și pentru o anumită zona a Europei, cum ar fi fost spre exemplu România…De ce nu?… mi-am zis! Ce-o fi băiatul ăsta, vreun profet?
După ceva vreme, datorită progreselor mele și terminării cursurilor la școala de arhitectură de la Beaux Arts, am avut plăcerea sublimă de a trece la o planșetă serioasă, adevărată, care avea să vadă începând de acum multe desene, schițe și perspective, dar mai ales proiecte importante, înscrise în lista de onoare a cabinetului Maestrului, care mă integrase acum pe deplin! Da, într-adevăr, am simțit, am înțeles și mi s-a confirmat: arhitectura era una dintre cele mai frumoase profesii, sau… „întâmplări” de pe pământ! Veche și perenă…
Timpul! Timpul acesta!…. Au trecut douăzeci de ani de atunci, clipa aceea a primei întâlniri cu Le Corbusier mi-a rămas adânc întipărită în memorie pentru toată viață. Au urmat altele și altele, nenumărate clipe care și-au pus amprenta în formarea mea profesională, ca participant și colaborator la proiectele sale, unele dintre cele mai importante din istoria arhitecturii!
Era enorm de lucru, foarte multe proiecte, noi, șefii de proiect cu echipele aferente, aveam liste destul de stufoase! Trebuia să mă organizez asiduu ca să pot face față ducerii la bun sfârșit a acestora, și mai târziu a întregului manageriat al agenției. Sâmbetele și duminicile petrecute la agenție se acumulau din ce în ce mai mult în agenda mea…Cu timpul, am început să mă înțeleg perfect cu Maestrul, eram ca într-o simbioză totală, îmi încredința ca șef de agenție și asociat ce devenisem, proiectele cele mai importante și mai îndrăznețe, reuniunile cele mai speciale și sofisticate, îmi cerea sfatul pentru problemele și detaliile cele mai complexe…
Eram mulțumit și cumva împlinit, acumulam și progresam, mă dezvoltam, mă simțeam din ce în ce mai stăpân pe ceea ce făceam, eram pe drumul cel bun, drumul deschis de numeroșii temerari ai antichității și lumii moderne, creatorii de util și armonie, de ordine și echilibru… Eram un îndrăgostit ca mulți alți îndrăgostiți! Eram îndrăgostit de arhitectură.
Le Corbusier ținea la mine mult, eram ca un fiu adoptiv, și nu de puține ori îmi mărturisea, problema serioasă a succesiunii cabinetului. Într-o zi, spre seară, îmi spune că vrea să discute ceva foarte important cu mine și să mă duc imediat ce am timp la el în birou. Terminasem ce aveam de făcut, parcurg agenția, biroul meu era la capătul celălalt al ei, trec prin sala de desen, proiectare, întru în holul ce dădea spre biroul lui și bat la ușa. Nu aud nimic. Bat din nou mai tare… Nici-un răspuns!
După cinci secunde bat din nou în ușă, de data asta și mai puternic. În fața mea, se deschide brusc ușa aceea capitonată în piele și apare pe neașteptate… nevastă-mea Nelly, care-mi spune pe un ton mirat dar și dur: „Da’ ce faci dragă? Bat de nu știu cât timp la ușă și nu răspunzi de loc!? Dormi în neștire și cu ușa încuiată!” Ea, nevinovata, nici nu realiza că mă trezise dintr-un vis fantastic, nu realiza că mă frustrase de mica mea șansă de a intra și eu într-o istorie, prin cunoașterea și continuarea operei… unui mare Magister Ludi…
Nu realiza că eram gata gata să particip la fabulosul „joc cu mărgelele de sticlă”, care iată acum, din nefericire, îmi scăpaseră printre degete. Mi-am dat seama, în clipele acelea de trezire, că această șansă, pe care numai Dumnezeu ți-o poate oferi, se materializase, din fericire, într-un alt context, într-o altă configurare, într-un alt joc, de data asta real, îmbrăcând o altă formă pe care o veți putea afla în continuare! "
