Cu ocazia sărbătoririi Crăciunului, filozoful francez Rémi Brague, membru al Institut de France, reamintește sensul inițial al oricărei sărbători într-un interviu în Le Figaro.
Rémi Brague este profesor emerit de filozofie la Universitatea Sorbonne. Ultima carte publicată: „Adevărurile au înnebunit”.
- LE FIGARO. - Război în Ucraina, criză energetică, inflație... Mai este loc pentru bucuria de Crăciun în acest climat care provoacă anxietate?
Rémi BRAGUE. - Este evident că "vremea" de astăzi se încălzește doar în sens literal și cu greu în sens figurat. S-ar putea adăuga multe argumente pentru a ne împinge la disperare. Mă abțin de la asta, sunt deja destui oameni care simt astfel.
Nici la primul Crăciun, când s-a născut Hristos, lucrurile nu au fost roz. Palestina era sub stăpânire romană. Au izbucnit revolte și au fost înecate în sânge, cu mii de răstigniri. Nici regele Irod nu era milostiv și nu numai față de fiii săi pe care îi sugrumase. Pe scurt, bucuria cu greu putea veni din situația reală. Trebuia să vină din altă parte. Așa cum, după cum cred creștinii, a fost cazul nașterii acestui copil cu totul special, care a fost salutat drept Mesia de la care Israel își aștepta eliberarea.
Poate că putem generaliza și spune că bucuria nu poate veni decât din altă parte, și niciodată dintr-un inventar, dintr-o evaluare care evaluează pozitivul și negativul. Realitatea prezentă și observabilă ne poate face în cel mai bun caz plăcere. Bucuria, la rândul ei, ține mai mult de posibil decât de real, de ceea ce este promis mai degrabă decât de ceea ce este deja dat și chiar, în cele din urmă, mai puțin de ceea ce este așteptat decât de neașteptat, de ne-sperat.
- Ar trebui criza ecologică să ne invite să regândim felul în care sărbătorim Crăciunul?
Un pic de sobrietate ar fi destul de de dorit, și nu doar de Crăciun. Dacă Crăciunul se reduce la o masă copioasă, dacă sărbătoarea credinței devine cea a mâncării, putem cere puțină moderație. Nu vă așteptați, însă, de la mine la acuzația obișnuită împotriva consumului, „materialismului” etc. Ea a fost cândva figura impusă a multor predici. Amvonul era trist, vai. Astăzi, ecologiștii sunt cei care ne fac morală. Și uneori sunt chiar mai siniștri decât predicatorii.
În Evanghelia Nașterii Domnului, se spune că îngerii au cântat „pace pe pământ” (Luca, 2, 14). Mai putem înțelege: lăsați pământul în pace, nu-l supuneți dorințelor voastre nemoderate. Nu îl considerați doar ca o carieră de exploatat în timpul săptămânii și ca o grădină în care să vă plimbați duminica.
Potrivit aceluiași verset, această pace este adresată „oamenilor de bine”. Aceasta nu înseamnă, așa cum se aude prea des, pentru acei oameni care intenționează să facă bine altora, „răi” fiind dușmani împotriva cărora trebuie purtat război. Ei bine, dacă înțelegem sub grecescul anthrôpoi eudokias ebraica beney ratsôn : se adresează tuturor oamenilor, cei care sunt obiectul bunăvoinței lui Dumnezeu. De la Dumnezeu vine pacea, mai întâi cu El trebuie să facem pace. Fără acea pace, nu pariez mare lucru, pe termen lung, nici pentru pacea între oameni, nici pentru pacea cu natura.
- Ce sărbătoresc creștinii de Crăciun? Nu s-a golit această sărbătoare de sensul ei spiritual și cultural?
Presupunând că încă mai putem reda Crăciunului sensul spiritual și cultural despre care spuneți, nu fără oarecare probabilitate, că a fost golit, ceea ce ar fi în interesul nostru să recuperăm este deja, pur și simplu, sensul inițial al sărbătorii, al oricărei sărbători. Întotdeauna sărbătorim ceva, în stiluri diferite, laic sau religios, individual sau colectiv, natural sau istoric: sărbătorim ziua de naștere a unui membru al familiei, sfârșitul războiului, întoarcerea primăverii etc. „Păgânii” sărbătoresc procesele naturale precum solstițiile. Evreii sărbătoresc evenimente istorice, de Paști eliberarea din robia Egiptului sau, în acest anotimp, eliberarea Templului în momentul răscoalei Macabeilor. Creștinii sărbătoresc nașterea lui Hristos, adică manifestarea vizibilă a misterului întrupării Cuvântului divin în Fecioara Maria.
Întotdeauna sărbătorim ceva. Creștinii sărbătoresc nașterea lui Hristos, manifestare vizibilă a misterului întrupării Cuvântului divin în Fecioara Maria
Remi Brague
Pe de altă parte, când nu mai avem nimic de sărbătorit, trebuie să ne mulțumim cu „petrecerea”. În germană, astăzi există trei cuvinte care trebuie traduse prin „sărbătoare”: două tradiționale, Fest pentru solemnitățile majore, Paște sau Crăciun, Feier pentru sărbătorile legale. Și un al treilea, luat de la francezi, Fete (fără circumflex) pentru a reda ceea ce facem când „petrecem”, oriunde, oricând, oricum, cu oricine.
„Petrecerea” este ceea ce face „petrecărețul”. Necazul este că atunci când nu ai nimic de sărbătorit, nimic de care să te bucuri, trebuie să te forțezi. Ne amintim ce a spus Talleyrand amenințător: „Majestatea Sa Împăratul vrea să ne distrăm!” Vom fi atunci tentați să căutăm stimulente artificiale: alcool, droguri, pornografie, muzică asurzitoare etc.
Pentru a avea ceva sau pe cineva de sărbătorit, trebuie să recunoaștem că există realități care nu depind de noi. Fie Natura, pentru modernitate, este neutră din punct de vedere moral, ceea ce o face acceptabilă; fie un Dumnezeu binevoitor, o provocare pentru narcisismul nostru.
- Se vorbeste mult despre eutanasiere. Ce poate aduce misterul Crăciunului în această dezbatere?
Desigur, aș vrea să existe o dezbatere reală. Mărturisesc că nu prea cred în asta, atât de mult este denaturată atmosfera culturală de bombardamentul mass-media care dă cuvântul doar celor care „gândesc bine” și calculează că o injecție costă mai puțin decât îngrijirea paliativă. Pentru creștini, faptul că Cuvântul, care este Dumnezeu, s-a făcut om, dă naturii umane o demnitate incredibilă. Fiecare ființă umană, indiferent de abilitate și realizare, ca să nu mai vorbim de proprietăți evident irelevante precum sexul sau culoarea pielii, merită respect necondiționat.
Iar faptul că Cuvântul a trecut prin toate etapele prin care trece fiecare ființă umană - de la embrion la adult, trecând prin sugar, copil, adolescent și până la moarte - ne amintește că fiecare viață contează, chiar și în cea mai mare fragilitate și că, prin urmare, trebuie să fie și aici obiectul respectului necondiționat.
