"În politica românească, cel mai mult a câştigat şmecheria"

Andrei Pleşu: Nu e foarte uşor şi asta a început imediat după 1990, când foarte mulţi dintre noi au trebuit să-şi asume destine duble, triple, în domenii diferite şi nu întotdeauna foarte legate unele de altele. E o formă de viaţă foarte periculoasă. E o schizofrenie latentă într-un destin de tipul acesta, trebuie să te distribui în acelaşi timp în spaţii diverse şi contradictorii. Pe de altă parte, există şi o tensiune fizică nu neapărat igienică. E ca şi cum ai sări în fiecare dimineaţă într-un bazin cu apă rece: dacă supravieţuieşti, ieşi, continui ca şi cum totul e în regulă şi apoi eşti iar aruncat. Este tensiunea României de după 1989. Trăitul pe mai multe paliere odată poate fi şi o experienţă spirituală, dacă eşti atent. Lumea în care trăim, lumea omului, e promiscuă. Nu e o lume cristalină unde lucrurile sunt desenate clar şi unde putem trăi într-o puritate utopică. E o experienţă să asumi acest întreg fără să faci opţiuni fandosite. Istoria ne-a pus în postura de a trăi un episod patetic, policrom, isteric şi, dacă ţi se oferă ocazia unui asemenea episod, cred că trebuie să-l asumi şi să valorifici această ocazie foarte periculoasă. Dar, dacă nu trăieşti niciodată periculos, sfârşeşti prin a nu mai trăi deloc.

 

Atmosfera de imediat după Revoluţie era de-aşa natură că nu-ţi venea să stai deoparte. Aveai un complex de vinovăţie dacă rămâneai în postura de spectator. Eu mi-am propus ca în următorii 10 ani după Revoluţie să nu cer nici o funcţie, dar să nu refuz nici una dacă acest lucru se socoteşte util. Au trecut aceşti 10 ani. Pentru prima funcţie şi pentru ultima e de vină Mircea Dinescu, pentru că el m-a propus ministru al Culturii, nu cum spune Buzura în nu-ştiu-ce ziar, că Iliescu. El m-a propus şi în CNSAS şi a insistat să intrăm în CNSAS. Mă rog, m-a propus PD, dar el a insistat să intru, pentru că nu mai eram dispus. Nu regret că în 1990 am acceptat să fiu ministrul Culturii pentru doi ani, pentru că se puteau face anumite lucruri atunci. Era o atmosferă în care te puteai mişca cu o oarecare autonomie. Cultura era neinteresantă în acel moment, Ministerul Culturii era aproape uitat şi puteam face lucruri care erau de negândit după primele şase luni. Exista o fervoare revoluţionară şi o timiditate din partea „foştilor” care îi făcea să nu obstrucţioneze.

 

Suntem prieteni pentru că nu semănăm. Am descoperit în felul acesta că există un fond de autenticitate omenească într-o relaţie care poate fi mai tare decât orice altă afinitate. L-am cunoscut bine înainte de 1989, am văzut cum s-a purtat în anul cel mai greu din viaţa lui, atunci, în 1988-1989, şi trebuie să spun că atunci a fost extraordinar. Era altfel decât acum. Avea o măsură, o discreţie, o concentrare remarcabile. Iar omeneşte, adică în planul onestităţii şi al exactităţii unei relaţii, nu a făcut greşeli. El este acum, după mine, într-un moment de risipă personală care poate o să treacă. Eu i-o doresc din toată inima, întrucât calitatea lui omenească merită altfel de traseu.

Problemele mele cu Mircea sunt de ordin ideologic şi de ordinul ritmurilor. El e un om care poate consuma ziua mai lacom şi mai rapace. Asta mă oboseşte. Trei zile cu Dinescu la Cetate încep mereu cu o invitaţie la odihnă, când îmi spune: „Vino la Cetate, acolo e linişte!”. Iar acolo începe ceva incredibil, cu Mambo Siria, cu gâscă friptă... Mă trezesc dimineaţa şi cum fac ochi îmi bagă în gură o bucată de piept de gâscă cu muştar, cu nu ştiu ce... E o goană extraordinară. Dinescu, o spun cu toată prietenia, este o natură, o vietate. Nu poţi să ai raporturi obişnuite cu ploaia, cu curcubeul! Astea sunt fenomene.

Există un anumit contratimp între noi care face uneori hazul acestei relaţii, dar există mai ales o afecţiune. Scrisorile pe care le-a publicat de curând dau măsura relaţiei adânci dintre noi.

 

Da, o afecţiune extraordinară intensificată şi de faptul că trăiam în climatul de atunci. Aşa ceva nu se poate uita şi nu poate fi depăşit de unele disjuncţii conjuncturale.

 

Încerc să-mi păstrez autonomia. El funcţionează ca un aspirator: dacă stai prea aproape, intri în vârtejul programului lui. El ştie că există între noi deosebiri de natură pe care nu trebuie să le forţăm. Când încearcă să mă seducă, ceea ce nu îi este greu, trebuie să mă mobilizez ca să nu cedez.

 

Sunt un sedus, în raport cu el.

 

Sunt un om politicos. Asta ar fi definiţia. Încerc să mă comport în aşa fel încât să nu deranjez prea multă lume.

 

Formal, nu mai am un rol de jucat aici, dar nu pot fi indiferent la destinele unei publicaţii de ale cărei începuturi sunt atât de legat. Am încercat să rezolv lucrurile cu Augustin Buzura în termeni cordiali, întrucât colaboraserăm 10 ani. I-am explicat că, în momentul în care Fundaţia a devenit Institut, s-a născut ceva care are un balast de oficial mult mai intens. În acest moment, Institutul Cultural Român este o instituţie oficială a statului.

 

Poate că nu, în afară de cititorii calificaţi. Numai că era, după părerea mea, o contradicţie între programul Dilemei şi o instituţie oficială şi, în al doilea rând, era psihologia lui Augustin Buzura. El este un om cumsecade, fundamental, dar are un fel de timiditate politică şi se comportă mereu ca şi cum drobul de sare stă să pice asupra lui.

 

Şi Dilema am făcut-o în ideea de a aduce un alt ton decât cel al violenţei. Când a apărut, în 1993, nu existau decât tabere care se excomunicau reciproc. În atmosfera nou creată, şi noi, şi Buzura am fi avut senzaţia că trebuie să ne acomodăm la un protocol care să ne inhibe. I-am explicat că e mai corect şi mai igienic să ne dea drumul. El n-a înţeles lucrul acesta, nu-mi dau seama exact de ce s-a încăpăţânat, şi s-a ajuns la situaţia de faţă care e aventuroasă. Aţi observat că începuturile sunt haotice.

 

Şi a trebuit să dăm afară contabila!

 

Acum să vă spun ceva. Eu am păţit de vreo două-trei ori nişte dislocări totale. În 1982 am fost dat afară de peste tot, în 1989 am fost trimis în afara Bucureştiului. Am avut norocul să trăiesc lucrurile astea euforic. Toate schimbările astea te restructurează, te mobilizează, îţi dau alt lansaj. Cred că nu există reţetă mai bună împotriva plictiselii, a rutinei, a normalităţii decât un mic sau mare traumatism care să repună în discuţie tot ceea ce faci. Dilema de acum va trebui să repună în discuţie energia ei de a apărea, continuitatea ei, puterea ei de a se înnoi. Asta e, până la urmă, o răsplată, chiar dacă e plină de riscuri.

 

E nevoie de o schimbare de mare anvergură, pentru că de schimbare s-a vorbit tot timpul, iar mici schimbări au tot fost regizate. Pe de altă parte, nu sunt adeptul unei variante violente, revoluţionare. Într-un secol nu încap prea multe revoluţii şi nu cred că ne-ar prinde bine o turbulenţă nesistematizată.

 

E adevărat, am putea să o luăm de la capăt. E nevoie de o schimbare de oameni. Eu m-am plictisit enorm să văd aceleaşi portrete în fiecare zi. E inadmisibil ca o ţară care s-a înnoit radical să stea de 14 ani în aceleaşi figuri. Nici nu mai contează dacă sunt bune sau rele: sunt uzate. Şi mai e ceva: la nivel politic se confundă virtutea politică cu şmecheria. Asta a câştigat cel mai mult în politica românească, în 14 ani: şmecheria, aranjamentul, capacitatea de supravieţuire şi de îmbogăţire, adică virtuţi de mâna a treia, care sunt virtuţi pragmatice. Mai există o absenţă totală de convingeri autentice. Noi nu am creat încă în România oameni politici de convingeri. Sunt conjuncturali, abili, dar nu iau politica în serios. Pentru ei, este ceva colateral, care creează avantaje, dar care, în sine, pentru ea însăşi, nu-i interesează.

 

O societate care are două tipuri de competenţe: ştie unde vrea să ajungă şi ştie ce limite are. În momentul acesta, România nu este decât foarte vag pragmatică. Avem aerul că ştim unde mergem, dar dacă asta se numeşte Uniunea Europeană şi integrare europeană, conceptul este, de fapt, foarte vag şi necunoscut. Dacă e vorba de limite, aici suntem, de obicei, euforici. Ne comportăm ca şi cum posibilităţile noastre sunt infinite, timpul e infinit în faţa noastră, iar resursele ne sunt inepuizabile.

 

Da şi nu. Există o gândire dublă. Românul care merge cu maşina pe stradă şi dă în gropi, înjură şi România, şi Guvernul, cum îl înjuram şi pe Ceauşescu că nu se aprind chibriturile. Dacă după ce a ieşit din groapă îl opreşte un reporter şi îl întreabă: „Spuneţi-ne, cum e România, cum e românul?”, imediat există o regrupare, o realcătuire a fizionomiei, şi apare un discurs cald despre un neam care va răzbi. Astea sunt reflexe şcolare, aşa au învăţat ei că se vorbeşte despre patrie: trebuie să spui de eroi, de sacrificiu, aşa e discursul!

 

Până vom avea o şcoală mai solidă şi mai inteligentă, o presă mai aşezată, mai responsabilă, mai bine vorbitoare de limbă română, politicieni care să-şi ia vocaţia politică în serios şi, în general, când vom înţelege veacul în care suntem. Noi suntem un pic excentrici ca amplasament în timp.

 

Să ştim mult mai multe. Omul trebuie să vrea să ştie cum arată parlamentarismul englez, cum e comerţul într-o ţară civilizată, ce înseamnă drepturile cumpărătorului... Ajungi la nişte chestii foarte concrete, dar pe care omul să aibă dorinţa să le ştie. Noi avem un fel de suficienţă. Vă dau un exemplu: mie-mi plac mâncărurile bune, şi asta e una dintre legăturile strânse cu Dinescu. Am fost în câteva ţări europene unde am putut sta perioade ceva mai lungi de timp şi am observat un lucru. De pildă, fabricanţii de caşcaval din Elveţia. Ei nu citesc Kant, nu au o cultură politică. Ei ştiu cel mai bine să facă caşcaval. Şi îl fac cu simţul onoarei profesionale. Dacă ar greşi, ar simţi că au produs o catastrofă, s-ar simţi dezonoraţi. Există un respect pentru profesie, pentru lucrul bine făcut, care la noi încă nu s-a instalat. Un depanator de maşini care să vrea să te servească atât de bine încât să vii mereu la el, să îl lauzi, să te simţi în siguranţă când pleci de la el – tipul ăsta de preocupare încă nu a apărut la noi pe piaţă. Din cauza asta lucrurile se fac de mântuială. Asta numesc dorinţa de a şti. Să ştiu să îmi fac bine meseria şi să ştiu să mi-o vând. Să acopăr prin informaţie şi competenţă zona mea de activitate. Politicienii, la fel: unii nu ştiu ce înseamnă o mare organizaţie politică pentru care ei pledează în public, nu ştiu ce înseamnă NATO, ce înseamnă UNESCO, e ceva incredibil!

 

E o mare problemă. Eu am cunoscut lunile trecute doi-trei tineri din formaţiunea asta nouă, Uniunea pentru Reconstrucţia României (URR). Am fost profund impresionat: arătau altfel, vorbeau altfel, erau civilizaţi, decenţi, dintr-o lume de manageri, de oameni practici. Au un discurs despre care aş risca să spun că este cel mai convingător discurs politic pe care l-am auzit în aceşti 14 ani. Mi-a plăcut efortul lor de a găsi soluţii şi de a aduce un nou ton în dezbaterea politică. Nu vin să se lupte cu cineva, să creeze vâlvă, să facă promisiuni. Pe de altă parte, sunt conştient că acest fel de sunet nu se aude în România. Cred că sunt mulţi ca ei, dar stau la margine, îi sperie vârtejul politic. Nu au curajul să se angajeze. Tipul ăsta de partid ar trebui să redeschidă gustul pentru acţiune al acestor oameni cumsecade.

 

Nu e aşa simplu. Când nu te auzi, poate fi de vină şi urechea, şi hărmălaia din jur. Dacă ai 200 de trompete bezmetice şi 80 de ţambaluri, vine unul care cântă la piculină şi nu se aude nimic. La noi se aud lucrurile masive, percuţia, bubuiala.

 

Da.

 

Cu îngerii trebuie să ne ocupăm personal. Mă gândeam la ce mă întrebaţi la început, cu CNSAS, cu toate, dar gândiţi-vă la îngeri, care trebuie să aibă de-a face numai cu aceste realităţi. Gândiţi-vă la îngerul lui Mischie. Ce înseamnă să fii îngerul lui Mischie, să-l ai în subordine pe băiatul ăsta, să-l suporţi, să-l iubeşti, să te ocupi de mântuirea lui! Trebuie să fie un coşmar pentru înger.

 

Acum e Becali la modă. Toată lumea se pronunţă despre Becali. Mă sună cineva duminică la ora 14. Am crezut că a căzut Guvernul, că au găsit documentul care demonstrează că Vadim Tudor a fost securist. Ca să-mi spună unul: „Ştiţi că, de curând, un partid nou, Gigi Becali, v-am ruga să comentaţi”. Zic: „De ce trebuie să comentez eu asta? Ca ce?”. „Păi, el a zis că vrea să facă un partid de elită, dumneavoastră faceţi parte din elită, deci comentaţi!” „Mâine o să mă sunaţi să-mi spuneţi că gunoierii din colţ şi-au făcut un sindicat şi că de mâine se apucă de critică de artă şi o să mă puneţi să comentez. Lăsaţi-mă-n pace!”

 

Dacă a fi comercial înseamnă că sunt mulţi care vor să citească şi citesc cu plăcere, eu sunt foarte liniştit. Nu cred că epoca în care trăim mai este o epocă a cărţii de mare specialitate, nu mai cred în tratate la care lucrezi 20 de ani şi pe care le citesc opt inşi. Ritmul veacului e altul.

 

Asta ţine şi de vârstă. Prietenia are şi o istorie, trebuie să adune nişte lucruri trăite împreună. Cred că am spus lucrul ăsta acum opt, nouă, zece ani, când Pruteanu, care lucra la Evenimentul zilei pe vremea aceea – era un provincial ieşean care vroia să cucerească Bucureştiul – în timpul unui interviu mi-a zis: „Aş vrea să ne împrietenim!”. I-am spus: „Nu mai pot, domn’e, să mă împrietenesc aşa uşor!”. Din păcate, sunt la vârsta când prietenii încep să dispară. Am fost foarte apropiat de Horia Bernea, iar dispariţia lui m-a împuţinat. Am câţiva prieteni, cu care mă văd rar, şi care între ei nu sunt neapărat compatibili. De pildă, Liiceanu şi Dinescu nu se pot tolera.

 

Într-o mult mai mică măsură. Eu am cunoscut oameni din generaţia antebelică, m-am format în preajma lor, şi acolo am văzut ce însemna prietenia. Înainte de război, nu doar că se întâlneau la cafenea, dar trăiau împreună, mergeau la teatru, în concedii, erau un grup de oameni care avansau în viaţă laolaltă. În tipul de univers în care ne mişcăm, nu se mai poate.

 

Lumea lui Dumnezeu este diversă şi include pe toată lumea. Fiecare se naşte cu un credit. Personificarea acestui credit e îngerul.

 

Cu cearcăne mari.

 

Mi-aţi dat cea mai bună definiţie a mântuirii pe care am auzit-o în ultimul timp. Mântuirea este cea mai pragmatică dintre preocupările posibile, deşi lumea nu se ocupă de ea tocmai din idealism. Lumea are idealismul să creadă că viaţa asta pe care o trăim... că asta e toată. E un idealism să crezi că ce trăim noi imediat e tot. Realist e să vezi lucrurile în expansiune. Un om cu adevărat realist este cel căruia becul cu mântuirea îi stă mereu aprins pe creier.

 

Da.

 

Da.

 

În general, refuz să vorbesc despre ceva bun de pe vremea aia. Nimic nu era bun cu adevărat. N-aş vorbi de ceva de atunci care trebuie păstrat. Am momente, recunosc, când îmi spun că relaţia oamenilor cu cartea era, atunci, mai vie şi mai autentică tocmai prin rupere de context. Regret, uneori, relaţia mea cu Dinescu de atunci. El mi-a spus, prin 1993-1994: „Bătrâne, atunci eram mai fericit”. Şi asta m-a marcat. Frontul, povestirile din război, din armată, capătă o proporţie mitică şi un pitoresc care le mântuie. Dar, în realitate, e o iluzie.

 

Şi bucuriile erau altele. De la bucuria de a găsi lapte la bucuria de a obţine un paşaport sau de a găsi o carte care nu se găseşte.

 

O sărbătoream în 22 sau în 24. Ştiţi că primul act de cenzură care s-a operat asupra mea după Revoluţie a fost asupra datei naşterii? Era atmosfera aia când Nicolae Ceauşescu se scria cu „n” şi „c”. Şi când s-a întocmit lista de miniştri, cu câteva date biografice, şi s-a văzut 23 august, au spus că nu se poate şi au trecut 24.

 

Sunt pentru un adevăr cuceritor. Cred că una dintre bolile adevărului şi binelui este că nu reuşesc să fie seducătoare.

 

Gândul să avem un preşedinte-femeie îmi e simpatic. Asta ar fi una dintre schimbările masive de care vorbeam şi ar fi ceva extraordinar. Mă tem însă că românii nu sunt pregătiţi să voteze o femeie la preşedinţie.

 

Nu. Am avut nişte propuneri în 1992, dar le-am refuzat destul de prompt. Mi-am făcut porţia de politică. În plus, am refuzat şi din consecvenţă. Când spun că ce e pe scenă e uzat, mă includ. Şi eu sunt uzat, domn’e! Am un portret inevitabil uzat. Am fost şi cu Iliescu, şi cu Constantinescu, ba cu îngerii, ba cu CNSAS-ul. Prin urmare, nu cred că e bine să ne învârtim în aceeaşi supă.

 

Şi eu sunt sătul, după trei ani de vânătoare nereuşită. Cred că sunt două motive pentru care lucrul trebuie continuat. Întâi pentru că eu constat că a apărut o formă de opacitate la lumea de dinaintea Revoluţiei pe care o consider foarte periculoasă. Deja sunt oameni care, când li se vorbeşte de Ceauşescu, de dictatură, de lipsă de libertate, nu prea înţeleg despre ce e vorba. Există o generaţie care habar nu are şi care, dacă nu are surse de informaţie, dacă nu i se aduce aminte, riscă să intre într-o derută de orientare foarte gravă. În al doilea rând, există argumentul că nu se poate face. Dacă nu ar conta, s-ar putea face. De vreme ce nu se poate face, înseamnă că totuşi contează. Nu se poate face pentru că la ora asta există o reţea de foşti lucrători ai Securităţii care sunt distribuiţi în societăţi comerciale, în sistemul bancar, în politică, peste tot. Această reţea este una dintre explicaţiile blocajelor României.

 

Da. Este una dintre marile mele suferinţe. Din cauza asta am masochismul să mă uit foarte mult la televizor, regret asta, dar ce văd eu acolo de cele mai multe ori este desfăşurarea unei lumi, a unei societăţi, a unui tip uman cu care am din ce în ce mai puţine căi de comunicare. Asta mă întristează, îmi dă un sentiment de izolare, de inutilitate. M-am întrebat uneori dacă nu e un semn de bătrâneţe. Am văzut şi la facultate. Când predam în 1992, aveam interlocutori, eram în aceeaşi ciorbă. În 2001 erau unii în faţă, acolo, care...

 

Nu. Şi am şi renunţat, după 2001. Nu mai aveam cu cine comunica. Lumea asta fără maniere, cu o limbă rudimentară şi un comportament mediocru e lumea care se vede. Dar eu am cunoscut la Colegiul „Noua Europă” tineri extraordinari: discreţi, dar care ştiu o carte formidabilă, care sunt competitivi cu oricine, la orice nivel, care afară fac o impresie excelentă. În privinţa culturii de elită, nu îmi fac griji.

 

Modelul omului care se îmbogăţeşte. Eu, dacă aş fi acum la 18 ani, nu aş şti ce să fac. Nu aş şti să mă descurc în tipul ăsta de univers. Am un băiat care a făcut Filosofie şi lucrează la o firmă fără nici o legătură cu asta.

 

El pare să se fi acomodat. Simt o nostalgie discretă în el, dar... s-a integrat.

 

A vrut el!

 

Da.

 

Foarte puţin. Nevastă-mea zice că sunt un foarte prost tată, dar cel mai bun sfat de la tată la tată pe care l-am primit a fost de la Mihail Jora. Mi-a spus: „Cu copiii trebuie să ai o indiferenţă binevoitoare. Când au nevoie de tine îi ajuţi, le eşti alături, dar nu-i pisezi, nu-i dăscăleşti, pentru că, oricum, destinul lor se va face fără tine”. E foarte greu să găseşti măsura. E periculos să te impui violent, dar şi să laşi lucrurile într-o inarticulare totală. În general, părinţii severi stârnesc amintiri plăcute la maturitate. „Domne, tata era formidabil: cum mişcam, îmi dădea o lingură în cap!!! Era o linişte la masă...!”

 

Depinde cine-s cei care ocupă fotoliile alăturate. Există câteva figuri cu care n-aş vrea să mă văd zilnic.

 

Da, şi nimeni nu crede asta.

 

Una e oralitatea, alta e scrisul. Pentru mine, exerciţiul concret al scrisului e o ocupaţiune de o pedanterie şi de o precizie extraordinare. Şi scriu greu. Manuscrisele mele arată oribil, nu se pot descifra. Acum scriu la computer.

 

Liiceanu, de pildă, şi acum mă judecă.

 

Pentru mine a fost o comoditate, mi-am dat seama că e mai simplu să mă chinui să mă adaptez la computer decât să recopiez un manuscris ilizibil, să-l dau la bătut la maşină... În prima lună, când produceam textul pe ecran, mă gândeam că, atunci când scriu eu, e textul meu, când scriu pe ecran, e al computerului. Dar am şi vanităţi, am zis: ori eu, ori el! Am senzaţia că l-am doborât.

 

Îmi văd de treabă. Îmi scriu volumul doi la îngeri.

 

Nu. Primesc întrebări fabuloase despre carte. La Timişoara m-a întrebat una: „Pentru că s-a vândut atât de bine, nu scrieţi o continuare?”. Şi mai e vorba anului, cu o cititoare care a sunat la Editura Humanitas şi a spus: „Vreau şi eu să-mi procur cartea domnului Pleşu despre ingineri”. A fost colosal!

Să vă povestesc ceva de Europa. S-a născut o idee în Franţa şi Germania că Europa are un sâmbure dur: Franţa şi Germania. Asta după povestea cu Saddam Hussein, când cele două ţări au căzut de acord că ceilalţi se vor valida ca europeni dacă vor accepta punctul de vedere al acestei Europe nucleare. Francezii îi spun avangarda Europei. Şi e o dezbatere uriaşă în Europa de Vest: ce înseamnă Europa, ce înseamnă Europa asta mică... Iar eu sunt chemat pentru că sunt „ăsta din Est”, că trebuie să vină şi unul din Est care să clămpăne şi el. Şi mă duc acolo, intru şi eu în această dispută şi zic: „Mie nu-mi place ideea asta de Europă nucleară pentru că e ceva care trece. La început, Atena a fost Europa. Apoi Roma, apoi Anglia... Ştiu eu, o să vină şi Rusia. Dar, în orice caz, m-aţi convins: România nu mai vrea să intre în Europa, România vrea să intre în Europa asta nucleară. UE a devenit neinteresantă”. În România nu există o dezbatere despre Europa. Tema asta, care pare un mare proiect politic, pentru noi e doar: „Vrem în Europa!”. Acolo e o dezbatere extraordinară despre ce e Europa, ce trebuie făcut, cum e cu votul. Problema Constituţiei Europene e pe piaţă, peste tot, iar la noi nu există.

 

Nu vrem să facem alt tip de gazetă, pentru că noi cu acest tip de gazetă ne-am creat un culoar pe piaţă. Vrem să profităm de acest moment ca să reîmprospătăm o gazetă care avea şi părţile ei de rutină proastă. Un produs ceva mai proaspăt, cu o adresă ceva mai directă, texte mai scurte. Să rămână ce este, dar să se ascută cumva.

L-am văzut pe Radu Cosaşu în redacţie şi mi s-a părut că văd un om foarte tânăr care se ocupă de o redacţie, n-avea pe chip vârsta pe care o are.

E foarte legat, e teribil ce angajat e.

 

Este unul dintre marile mistere ale Americii şi României. România este, am aflat cu stupoare, unul dintre cei mai mari importatori de maşini scumpe. Modele care abia au apărut pe piaţă au deja cumpărători pe piaţa română. E un exemplu. Este una din formele spectaculoase ale fuduliei naţionale. Conduc un Masseratti şi mă las consiliat numai de ăla care l-a făcut pe Clinton. E o fudulie autohtonă străveche.

Chestia cu Vadim este însă tulburătoare. Nu se poate să fii judecat tot timpul pentru episoadele de antisemitism ale istoriei naţionale, nu se poate ca lumea să admită că succesele lui Vadim în 2000 sunt dătătoare de măsură pentru o anumită psihologie colectivă şi, pe de altă parte, aceiaşi care fac aceste judecăţi să pună umărul la o eventuală victorie electorală a lui Vadim. Nu se mai înţelege nimic. Adaug aici şi misterul evreiesc.

 

Da, dar când e vorba de a amenda o vorbă a lui Iliescu, greşită, altfel, atunci apare idealismul, apar principiile. Acum, unde sunt principiile?

 

Că suntem săraci şi ne descurcăm.

 

România este o ţară săracă, bolnavă şi pofticioasă.