● Eveline Păuna: Nu sunteți la prima vizită în România. Când ați cunoscut, de fapt, țara noastră?
● Carlos Vilán: Prima dată când am venit în România a fost pentru proiectul spectacolului „Carmen”, de Bizet. În 2015 am făcut, la Opera Națională Română Iași, spectacolul „Carmen”, împreună cu regizorul Karel Drgáč. Spectacolul a avut un succes impresionant. Rezultatul muncii tuturor a dus la reușita acestui titlu. De atunci vin destul de des în România și întotdeauna cu multă plăcere. În februarie 2015, de exemplu, când am venit pentru acest titlu, abia încheiasem o producție foarte mare în Madrid și, la două zile distanță, am fost în România. A fost o perioadă în care am călătorit foarte mult între proiectele deja antamate. A fost stresant, dar productiv pentru toate proiectele mele.
● Aveți o carieră remarcabilă pe plan internațional. Din acest punct de vedere, cum ați regăsit acum artiștii români?
● Vorbeam cu unul dintre colegii mei, care este un împătimit al operei, și i-am spus că mi-ar fi plăcut să am mai mult timp pentru lucrul cu artiștii, în căutarea acelor... nuanțe personale. Sunt, cu adevărat, perfecționist. Asta nu înseamnă că sunt plictisitor. Am avut un profesor care spunea că „perfecțiunea este plictisitoare”. Dar publicul e public – poate fi înțelegător cu artiștii, poate trece peste faptul că unii mai pot și greși, dar, de asemenea, sunt oameni și în public care cer perfecțiune. Și trebuie să le-o oferi! Nu sunt genul de persoană care, după un proiect, are sentimentul deplin de satisfacție. Da, când publicul aplaudă, firește că mă bucur! Dar eu găsesc mereu acel „ceva” de îndreptat. Ține de vocația mea de a căuta excelența. Așa că revin la întrebarea dumneavoastră, despre cum am regăsit balerinii români, mai ales pe cei din Iași, pe care îi cunosc: foarte bine, dar eu le-am cerut mai mult, de fiecare dată.
● Pentru că suntem latini... Ați remarcat la artiștii români anumite asemănări de caracter cu cei alături de care lucrați la Madrid? Simțim la fel?
● Unii simt la fel, alții nu. Sunt balerini români care știu să se oprească într-un anumit fel dintr-o mișcare de dans. Sunt, însă, și alții care nu simt așa. Citeam deunazi un interviu acordat de un coleg de-al meu, care spunea că „un artist nu se face de azi-pe mâine”. Eu nu sunt de acord nici măcar cu acest punct de vedere. Eu cred că un artist nu „se face”, un artist se naște. O stea se naște, altfel nu are sclipirea autentică. De exemplu, ții o audiție și poți să vezi că 30 de dansatoare ridică piciorul până într-un anumit punct. Dar doar una face mișcarea aceasta într-un anumit fel. Asta înseamnă să te naști cu steaua talentului tău. Ar mai fi prejudecata că temperamentul zace în latini. Sunt mulți oameni în Spania care par a fi din Groenlanda – au acea răceală. Eu nu montez doar dans spaniol, ci „foarte” spaniol. Nu-mi plac lucrurile „spaniolești”, ci „spaniole”. E o diferență de nuanță. Eu le cer artiștilor să „respire” ca niște spanioli, să-și însușească acest rol, nu doar o pojghiță de suprafață. Trăim într-o lume globalizată și indvidualitățile țărilor continuă să se piardă. Suntem în era internetului, care este o fereastră către lume. Sunt oameni care au mai pierdut din lucrurile care țin cu adevărat de identitate. Globalizarea este importantă, dar ar fi păcat să pierdem din identitatea fiecăruia dintre noi, din specificul nostru.
● Iașul nu este capitala României, dar Opera de acolo are deja o tradiție importantă în lumea culturală. Atunci când este performanță, mai contează poziția geografică?
● M-a sunat o amică de la Universitatea din Madrid și mi-a spus că se caută un coregraf pentru Iași. Mie „Iași” mi-a sunat ca și cum ar fi fost o localitate din Statele Unite ale Americii. Dar am căutat să aflu mai multe despre situația de acolo și am hotărât să merg. Încă din primele informații, am aflat că Iașul are unele dintre cele mai bune Universități, că nivelul cultural era ridicat și că Opera, chiar dacă nu se află în capitală, este excelentă. Atunci m-am gândit imediat la situația din Italia. Există Operă la Roma, dar Scala din Milano rămâne Scala! Așa se face că am venit în România. În primul rând, trebuie să învăț limba română, dar, în ceea ce privește România, am simțit vibrații pozitive. Când am ajuns la Iași și am intrat pe ușa Operei, i-am văzut pe balerini repetând – am cunoscut artiști disciplinați și creativi, mândri de statutul lor. De exemplu, eu în Spania locuiesc la Madrid, care este capitală. Dar sunt și alte teatre de pe teritoriul Spaniei care sunt recunoscute pe plan internațional. Iar voi, românii, geografic fiind poziționați aproape de... Rusia, aveți în sânge tradiția baletului. Aveți un soi de continuitate, care este greu de obținut în Spania, unde nu avem atâta tradiție, unde oamenii nu merg atât de des la Operă sau la Teatru. Și, totuși, la Operă și Teatru merg... la spectacolele de dans ajung mai rar.
● Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat lucrând în România?
● Lecția pe care am extras-o din această experiență este tenacitatea pe care am întâlnit-o la Directorul General Beatrice Rancea. Tenacitate și efort – o caracterizează. Sunt mulți oameni care au talent, dar care nu-și pot asuma responsabilități. Când am cunoscut-o pe Beatrice, mi-am dat seama că stilul ei managerial este de dorit pentru progres. E tenace, muncitoare, face sacrificii... Și mai e ceva aparte, care îmi place: eu am fost balerin, coregraf, am coordonat companii de balet – când am avut 28 de ani, mi s-a oferit postul de director de teatru în Argentina, la Teatrul Avenida. Eram foarte tânăr și mi s-a părut mult, așa că am ales să rămân doar cu direcția baletului. Am prezentat un proiect și acesta a fost primul balet spaniol din lume care a depins de un teatru. Nici Spania nu avea așa ceva. Am fost balerin, coregraf, stage-manager, am lucrat pentru spectacole de operă și balet. Am urmat niște pași firști în evoluția mea. Constat că Beatrice Rancea, în activitatea ei, a rămas alături de scenă și astăzi este chiar Director General. Iar dincolo de profesionistul pe care l-am citit în ea, am costatat că este și o persoană foarte serioasă, integră, cu bun simț. Sunt lucruri rar întâlnite la oameni aflați în postură de conducere, dar ele reprezintă cheia succesului. Exemplul ei m-a făcut și pe mine să cred că aș putea fi și manager în peisajul cultural. Sunt oameni care, după ce termină cariera de dansatori, nu mai fac nimic. Și la fel se întâmplă și în cazul soliștilor vocali – li se duce vocea și gata... Dar viața își continuă cursul și îți deschide uși. Iar când face asta, trebuie să fructifici șansa. Trebuie să fii curajos. Cred că unii oameni își asumă prea ușor posturi-cheie, de dragul funcției, nu al vocației. Ar trebui să aibă toți vocația de a servi instituției și Culturii!
● Și trebuie să iubească arta, artiștii...
● Da, toate ramurile artei, fără distincții. Pentru că toate spun ceva. O pictură dintr-un muzeu îți poate da o idee pentru o coregrafie. Muzica, poezia... toate spun ceva. În artă, nu poți lucra pe un singur palier. Trebuie să fii pasionat de ce faci, pentru că în artă nu există doar job-uri. Cei care lucrează în artă nu au o profesiune ușoară, chiar dimpotrivă! Dar când cineva iubește ceva, nu lucrează decât pentru excelență.
● Cum apreciați Opera Națională din București?
● Am venit de curând la o premieră de balet la Opera Națională București – „In the Night. In The Middle, Somewhat Elevated. Theme and Variations”. Am venit după o perioadă tumultoasă, însă artiștii sunt fantastici.
● Scena bucureșteană se aliniază nivelului internațional?
● Da. Dar intuiesc că actualul management se va lupta pentru ca prestigiul Operei să crească pentru că, din câte a demonstrat doamna Rancea și la Iași, atunci când își propune ceva, reușește. Am aflat de la oameni care vin în public la Opera din Iași că, până la mandatul său, în sală veneau 20-25 de persoane, și acestea cu invitații. Cu dumneaei în postul de director general, sălile au fost întotdeauna pline. De pildă, pentru cel mai recent spectacol de „Carmen”, cu o săptămână înainte nu se mai găsea niciun bilet la casa de bilete. O Operă se construiește cu artiști! Instituția se bazează pe oameni! Când am fost numit Directorul Baletului Teatrului Avenida, Maya Plisețkaia a venit în Argentina și m-a susținut. A contat enorm pentru mine. Și mai e ceva ce vorbeam cu Ricardo Cue, care este un manager pe care l-am apreciat mult... Maya Plisețkaia îi spunea lui Ricardo că se bucură de numirea mea, pentru că „teatrele au nevoie de artiști care să le conducă, nu de politicieni, nu de simpli manageri”. Pentru că un simplu manager își poate face treaba bine, dar în artă e nevoie de mai mult... Acestea sunt cuvintele Mayei, din 1994. De aceea cred că, dincolo de funcția ei de acum și de profesia ei de regizor, Beatrice Rancea nu a uitat scena. Un artist „se naște, nu se face”. Ea este și artistă!
● Ați menționat-o pe Maya Plisețkaia. Totuși, care a fost cea mai importantă întâlnire din viața dumneavoastră profesională?
● Am avut atâtea întâlniri importante! Momentele speciale sunt cele petrecute alături de maeștri. Pe aceștia nu îi poți uita niciodată, iar recunoștința pentru ei rămâne mereu! De pildă, un moment care mi-a tăiat respirația a fost când am avut binecuvântarea de a-l avea coregraf pe Antonio Ruiz Soler, căuia îi organizăm un spectacol tribut pe 28 iunie, cu Baletul Național din Spania. Este un gest deosebit pe care nu l-am făcut până acum. În 1989 am dansat „El Sombrero de Tres Picos”, al lui Antonio Ruiz Soler. Și când managerul Maiei Plisețkaia m-a văzut dansând... El a făcut prima Gală Internațională a Stelelor Dansului. În gala aceea au dansat Peter Schaufuss, de la Denmark Ballet, Sylvie Guillem, care atunci dansa la Royal Ballet, în Londra, Agnès Letestu, de la Opera din Paris, José Carlos Martinez, care este directorul Companiei Naționale de Dans din Spania (Clasic), Arantxa Argüelles, de la Ballet Lyrico Nacional, Blanca del Rey, eu, și, cea mai importantă... Maia Plisețkaia. Îmi amintesc cu câtă emoție am aflat de participarea ei în această gală. O văzusem la Teatrul Colon, când aveam 6 ani, cocoțat pe fotoliul din sală, ca să văd peste capetele spectatorilor. I-am păstrat de atunci în minte imaginea brațelor grațioase. Mi-a plăcut din prima clipă! Imaginați-vă cum a fost să o regăsesc după 20 de ani, în „Moartea Lebedei” de Saint-Saëns... Dincolo de asta, Maia era o persoană plină de energie și îndrăgostită de artiști, de creatorii de artă. Iubea dansul spaniol... Îi plăcea să se așeze printre cutii și decoruri, cu ochii ei expresivi, cu parura de lebădă pe cap... și trăia fiecare paritură. Așa că, de la Maia, mi-a rămas în amintire, în afară de gentilețea ei, felul său de a sprijini artiștii. Mai mult decât atât, un tânăr pe care eu l-am remarcat dansând în Farruca din „El Sombrero de Tres Picos”, unul dintre soliștii Baletului Național din Spania, Sergio Bernal, a dansat la Londra, în Gala organizată în memoria Maiei Plisețkaia. A fost un succes extraordinar. Maya îl văzuse dansând... Așa că eu i-am montat Farruca pe care, odinioară, Antonio mi-a montat-o mie. A fost un moment emoționant... Am vorbit despre personalități. Dar mai sunt oameni care nu sunt personalități publice, însă te inspiră în anumite momente. Oamenii care pot conta în viața ta nu sunt neapărat faimoși.
● Ce înseamnă scena pentru dumneavoastră?
● Eu cred cu putere în Dumnezeu și, pentru mine, scena este ceva sfânt. Când ești pe scenă, trebuie să ai sentimentul că ești într-un loc sacru. Eu mi-am lăsat familia – părinții, frații, am schimbat țara în care locuiesc pentru o idee în care am crezut.
● Dar familia v-a înțeles?
● La început, nu. Dar apoi și-au dat seama că este o Chemare. Când cineva are vocație, trebuie să o urmeze... este Chemarea lui Dumnezeu. Pe mine, Dumnezeu m-a chemat prin dans. Îmi amintesc că m-am tăiat la mână în timpul unei premiere. Mi-au închis rana cu opt copci. La două zile după operație am dansat. A fost o serie de 28 de spectacole în care scena m-a ajutat să-mi înving durerea. Ca la coridă. În plus, mai era și muzica - „Concierto de Aranjuez”, al lui Joaquin Rodrigo, pe care fiica lui, Cecilia Rodrigo Kamhi, a avut generozitatea să mi-o ofere în acel proiect. Mi-a povestit istoria maestrului când a compus concertul, care a fost tragică, dar care, la final, ne-a lăsat această capodoperă. Pentru că este una dintre cele mai scumpe din lume. Am spus întotdeauna că, din experiențele teribile pe care le ai în viață, poți să extragi pildele care să te conducă spre lucrurile frumoase. Atunci, toată determinarea pe care am avut-o pentru ca proiectul să continue, chiar dacă eram în starea aceea, s-a transmis și celorlalți dansatori. Scena e ca viața.
● Vă dă scena puteri supranaturale?
● Când sunt pe scenă, da, mă simt Superman. Eu cred în Dumnezeu și în Energii. Când ajungi pe o scenă, lângă tine sunt energiile atâtor artiști care au slujit-o, emoțiile serilor în care au fost aplauze pentru cei de pe scenă, vibrația artiștilor în fiecare moment din creația lor... Pe scenă, oamenii își lasă parte din viața lor, în momente unice. Irepetabile! Un moment de pe scenă nu va mai fi niciodată reprodus identic. E o esență a lucrurilor, pe care o înțelegi atunci când pătrunzi într-un teatru. Sunt oameni care și-au pierdut și viața în teatru. Și tu, ca artist, îi simți. Eu, de exemplu, pentru cea mai recentă montare pentru „Antonio, El Bailarin”, vorbeam cu maestrul Antonio Ruiz Soler. Mergeam în culise și spuneam „Maestre, vă rog, vreau să veniți să fiți aici cu noi, să vă bucurați de ce facem”. Și repetam. Deodată un reflector a început să pâlpâie. Eu cred în toate aceste lucruri și în puterea de a transcede pe scenă. În legătura mea cu scena e ceva ce n-am pierdut încă de când am dansat prima dată, la Teatro Colon, când aveam cinci ani: făceam atunci un rol de marinar și, la un moment dat, mă opream într-o poză – ca și cum aș fi dorimit – pe scenă. Acestea erau clipele în care puteam privi sala. Mă uimeau de fiecare dată spectatorii cu binoclu – El Teatro Colon este atât de mare, încât lumea acolo vine cu binoclu. Practic, vedeam o mare de negru din care răzbătea doar lumina reflectată de lentilele binoclurilor, de parcă ar fi fost stele. N-am pierdut senzația acelui „negru” care știi că este acolo și dincolo de care știi că este ceva. Publicul se simte. Publicul vrea să fie atins de arta ta, vrea să te joci cu respirația lui. Oamenii de astăzi au multe alternative de petrecere a timpului liber. Dar niciuna nu le dă emoția pe care le-o oferă un spectacol. Și, încă ceva: spre deosebire de alte arte... în dans nu poți să faci playback. Iar viața artistică a unui dansator este atât de scurtă! E absurd de scurtă!
● Care este principalul motiv pentru arta unui dansator? Dansează el pentru public sau pentru sine însuși?
● Eu spun că există momente coregrafice care te... „exteriorizează”. Poate că baletul clasic este considerat astfel. Dar dansul contemporan sau flamenco este despre capacitatea de interiorizare a mișcării. Întotdeauna trebuie să existe plăcerea de a dansa. Dar, evident, publicul este cel care vine să te vadă și recompensa o reprezintă aplauzele, chiar dacă tu știi, în interiorul tău, când ai dansat bine și când nu. Simți emoții atunci când sunt critici de specialitate în sală sau atunci când simți că publicul este rece. Simți responsabilitatea acestor momente. Lumea își închipuie că meseria asta e ușoară: ieși pe scenă și dansezi. Dar nu... Deci, uneori e chiar bine să uiți de cine e în sală. Dacă ești autentic în ce faci, dacă dansezi cu adevărat, publicul va simți. E magie! Balerinii sunt mereu într-o stare de transcendență. Unii reușesc să treacă Dincolo, alții nu. De aceea este un singur Baryshnikov, de aceea a fost un singur Nureyev. Dansul e magie! Iar eu mă las purtat de ea!
