Mi s-a părut întotdeauna că Ana este fetița care studiază singură, în sala de balet... Iar acum i-am putut spune, privind-o printre genele-i lungi, că o primă balerină este întotdeauna foarte singură. Nu face promisiuni scenei, însă sunt convinsă că nu peste mult timp, toată România va auzi de ea. Îi port autograful pe prima pagină a agendei mele, ca să-mi amintesc întotdeauna de exemplul ei în lupta pentru un vis. Ana Maria Gergely este balerina mea preferată!
• Eveline Păuna: Care este prima amintire pe care o ai cu dansul? Primul gând...
• Ana Maria Gergely: Cred că aveam patru sau cinci ani atunci când urmăram o casetă video cu păpușa Barbie în „Spărgătorul de nuci”. Derulam mereu caseta la un anumit moment: Pas-de-Deux-ul de la final. Aveam o noptieră pe care o foloseam pentru sprijin, ca și cum ar fi fost un partener de dans. Mă uitam fascinată la acel desen animat și încercam să fac și eu pașii de balet. Țin minte că, la un moment dat, m-am dus la mama și i-am spus: „Vreau să fac balet, Mama!”. Ei, atunci, îi plăcea mai mult gimnastica. M-a întrebat dacă sunt sigură că vreau să fac balet și nu gimnastică. „Da, sunt sigură, nu vreau gimnastică”, am spus. M-a dus, totuși, la gimnastică. Am stat o zi la gimnastică, pentru că nu mi-a plăcut: când am văzut bârna, am fugit din sala de antrenament și i-am spus să nu mă mai ducă acolo vreodată. Să mă ducă la balet!
• Părinții tăi au legătură cu universul artistic. Tatăl tău este muzician... Mama a urmat cursuri de dans, la un moment dat...
• A urmat cursuri de dans, dar nu de balet sau de dans contemporan. Nu a urmat o cale profesionistă în dans. Pentru ea, a fost o pasiune: a vrut să danseze.
• Simți că încurajările mamei pentru cariera ta sunt tocmai datorită faptului că ea nu a avut șansa să urmeze o carieră profesionistă în dans? Și-a împlinit visul, prin tine - pentru dans, pentru glorie, pentru scenă?
• Cred că da, dar în timp. La început, era greu să înțeleagă pasiunea mea pentru balet. Cred că, în timp, prin mine, a învățat mult mai multe lucruri despre balet. Și înțelege cât de frumoasă dar și cât de grea este această... - nu pot să o numesc meserie, este o artă. A învățat și ea să iubească baletul. Câteodată cred că ea a știut mult mai multe despre balet, decât am știut eu. Este incredibilă - fără ea nu cred că... fără ea nu aș fi ajuns la Londra.
• Să desfășurăm povestea treptat: te-a fascinat păpușa Barbie, în acea casetă video, nu te-ai împrietenit cu bârna de la gimnastică... Cum a fost prima întâlnire cu sala de balet? Cine a decis pentru primul pas?
• Pentru primul pas, eu am decis. Eu am fost cea care a insistat să urmez cursuri de balet. Părinții m-au înscris la Palatul Copiilor. Cred că un an sau dou am făcut balet acolo, apoi am luat o pauză, până când o cunoștință de-a părinților mei ne-a spus de doamna Magdalena Rovinescu, care are un studio de balet pentru copii la Opera Națională București. Am fost la audiție acolo.Țin minte că, prima dată când m-a văzut, mi-a spus că sunt foarte slăbuță. Ceea ce mi se spune și acum.
• Dar este minunat pentru o balerină!
• Da! Și de atunci, de când aveam câțiva ani, am început să iau cursuri de balet de la doamna Magdalena Rovinescu.
„Iubeam baletul atât de mult, încât nu mai era loc de altceva”
• Erai un copil-fenomen încă de la început? Sau erai precum toate celelalte fetițe care pășesc în sala de balet?
• Nu am fost un copil fenomen, cu siguranță! Am început ca toți ceilalți. Când mă uit la casete video mă văd strâmbă și ușor neândemânatică în mișcările de balet. Dar aveam o pasiune arzătoare în mine! Țin minte că, prima dată când am dansat pe scena Operei Naționale din București, am simțit că este un moment extraordinar pentru mine. Nu-mi venea să cred. Prima dată când am purtat tutu-ul roșu de „Don Quijote” eram extrem de entuziasmată. Știam, de atunci, că asta vreau să fac! Eu, atunci, urmam și cursuri de muzică, în paralel. Și țin minte că... uram muzica așa de tare... Adică nu uram să cânt, dar îmi iubeam baletul atât de mult, încât nu mai era loc de altceva. Țin minte că aveam cursurile de muzică înainte de cursurile de balet ale doamnei Rovinescu, în aceeași zi. Îmi doream atât de mult să se anuleze cursurile de muzică! Voiam să mă duc în studioul de balet, voiam să dansez!
• Ce a urmat, după acești prim pași?
• Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” din București. La început, în clasa a IV-a, am fost înscrisă la un curs pregătitor. La finalul acestui curs, după un an de studii, am dat examen și am fost admisă. Țin minte că am intrat chiar cu o notă foarte proastă.
• Te-a descurajat acest lucru?
• Nu. Nu mă putea descuraja nimic! Eu voiam doar să am un loc al meu în școala de balet, unde am studiat cu doamna profesoară Anca Mândrescu..
• Când ți-ai interiorizat dansul? La început, balerinul are „instinctul” de a imita. Când ești copil, îl imiți pe cel din fața ta... Când a pornit dansul dinăuntru? Când ai înțeles filozofia mișcării?
• Pentru a înțelege dansul, expresivitatea mișcărilor, ai nevoie de puțină maturitate. În plus, tehnica este un lucru de bază. Ana Pavlova a spus „mai întâi meșterește tehnica, iar apoi dansează!”. Cred că pe la 15 ani am înțeles. Până atunci eram atentă la piruete, relevé-uri, sărituri. Abia atunci mi-am dat seama, cu adevărat, că baletul este mult mai mult de atât!
• Crezi că orice copil talentat din România are șansa să ajungă să zboare așa cum o faci tu?
• Dacă este muncitor și dacă își dorește foarte mult, da, totul este posibil când muncești foarte mult.
• După Liceul de Coregrafie de la București a urmat... Berlin!
• Da.
• Cum a fost audiția pentru Berlin?
• Eu am dat audiție acolo... de două ori. Prima dată cred că eram în clasa a șasea. M-au plăcut foarte mult și mă voiau imediat acolo. Eu nu am avut posibilitatea și banii necesari să mă mut la Berlin foarte repede și a trebuit să renunț și să mă întorc în România.
• Ce ai simțit atunci? Exista riscul să clachezi? Visul nu mai depindea de tine...
• Eu cred că înăuntrul meu știam că nu voi termina școala în România. Simțeam că voi ajunge undeva în afară. Eram foarte răbdătoare și țin minte că îi spuneam mamei că mă visam la Academia din Moscova, la Berlin, la Royal...
• Da, dar aveai „viză” pentru visul tău...
• Zâmbesc, pentru că eu am primit o invitație pentru a studia la Moscova. Iar după Berlin am ajuns la Londra. Deci, într-un fel, visurile mele s-au împlinit! Câteodată... și uit că s-a întâmplat asta.
„Aveam atât de multe sentimente! Confuzie și singurătate, în același timp”
• Ce au spus cei de la școala din Berlin, când ai dat acolo, a doua oară, audiție?
• Le explicasem de ce nu am putut merge acolo, prima dată. A doua oară când m-am dus la audiție, ei mă știau. A fost doar cât să le spun „bună, am revenit, acum pot!”. M-am stabilit acolo chiar după audiție.
• Berlin. O nouă viață, o limbă străină atât de grea, tu erai singură...
• Aveam 15 ani.
• Ce ai făcut în primul moment în care ți-ai dat seama că ești acolo, într-o țară străină, singură, nici măcar majoră, cu o concurență incredibilă, mult mai dificilă decât în România...
• Aveam atât de multe sentimente! Confuzie și singurătate, în același timp. Eu locuiam cu câteva fete care nu prea vorbeau cu mine, pentru că nu vorbeam germana. Vorbeam engleza, dar ele nu vorbeau engleză foarte bine. Apoi am învățat germana foarte repede și abia atunci totul a devenit mult mai ușor.
• Câte ore pe zi stăteai în sala de balet, atunci?
• Mai mult decât stăteam în România. La Liceul de Coregrafie „Floria Capsali” făceam doar balet, câteva variații și cam atât. La Berlin făceam balet, caracter, contemporan, modern, variații, repertoriu... Foarte multe! În plus, erau și orele de cultură generală.
• Când ai plecat de la Berlin și de ce?
• Am plecat de la Berlin când aveam 17 ani. Motivul a fost că nu eram fericită acolo. Este un oraș destul de rece și oamenii sunt la fel. Știm ce au făcut, în trecut... Au fost și oameni în viața mea acolo care... au dat de pământ cu mine. Începusem să devin foarte depresivă. Și, în plus, de dinainte de a ajunge la Berlin, visul meu cel mare era să ajung la Londra. Când eram în România făceam câteva studii cu Corina Dumitrescu. I-am spus și ei atunci că vreau să ajung la Londra. M-a sfătuit să mă duc întâi la Berlin, pentru a căpăta experiență. Anii de la Berlin m-au ajutat. Am învățat foarte multe și nu numai în ceea ce privește baletul: am învățat să am singură grijă de mine...
• Să gătești?
• Nu chiar... Primeam pachete acolo.
• Ce mănâncă o balerină?
• Eu, având un metabolism foarte bun, acum chiar trebuie să mă îngraș. Deci eu pot să mănânc... cam orice.
• Și cartofi prăjiți?
• Și cartofi prăjiți. Mâncarea sănătoasă este foarte importantă: legume, fructe, cane foarte multă - vită. Dacă nu mâncăm ce trebuie, nu avem energia necesară pentru a dansa pe parcursul unei zile.
• Berlinul rămânea în urmă... Cum ai ajuns la Londra?
• Este o poveste destul de complicată. Am dat audiție la Royal Ballet. Țin minte că, înainte să ajung la repetiție, i-am spus mamei că dacă nu intru la Royal, dacă nu iau audiția, mă las de balet. Nu mă mai simțeam bine...
• Dar nu mai era o altă cale, în afară de Royal?
• Atunci mi-am spus că fie ajung printre cei mai buni, fie mă las. Totul sau nimic. Am fost la audiție și atunci nu am intrat. Așa că i-am spus mamei că renunț la balet. Am plâns, a fost foarte greu! Mama s-a gândit să îi trimită un e-mail domnului Johan Kobborg. I-a trimis un vdeo cu mine, dansând. Era fragmentul de la Concursul Tanzolymp.
• Tu știai de acest e-mail?
• Nu. Mama i-a scris despre mine, despre faptul că atunci nu ajunsesem la Royal. Probabil ca să îmi demonstreze că nu trebuie să mă las, l-a întrebat dacă am șanse în lumea baletului. Domnului Kobborg i-a plăcut foarte mult momentul video, a spus că am calitățile necesare pentru balet, și talent. A spus că e șocat că Royal-ul nu a luat în școală o fată ca mine. Când mi-a arătat mama mesajul de la dumnealui, am rămas șocată. Nu-mi venea să cred că îi scrisese: „Cum?! I-ai trimis un e-mail lui Johan Kobborg?! Cum ai făcut chestia asta?!”. Domnul Kobborg a trimis acel video mai departe, doamnei Tamara Rojo. Doamna Tamara Rojo este directoarea companiei English National Ballet. Dumneai a spus că sunt foarte talentata, însă nu mă putea lua în companie pentru că aveam doar 17 ani. A trimis video-ul mai departe, directoarei English National Ballet School, care mi-a oferit un loc în școală, cu bursă completă. Așa am ajuns la Londra. De fiecare dată când mă întreabă colegii din clasă cum am venit în școală, la ENB, e ciudat să spun că de la un e-mail a început totul. Johan Kobborg și Tamara Rojo sunt balerini foarte faimoși și ei au primit e-mailul despre mine...
• Crezi că te-a dezavantajat faptul că veneai din România?
• Nu. Niciodată n-am avut parte de vreun fel de reacție ciudată față de naționalitatea mea. Acolo cred că oamenii sunt mult mai interesați de mine pentru că sunt româncă. Până la urmă, singura balerină faimoasă româncă este Alina Cojocaru. Și poate și din acest motiv sunt uimiți dar și entuziasmați să afle că sunt româncă.
• Eu cred că tu nu ești „a doua Alina Cojocaru”, tu ești prima „Ana Gergely”.
• Să sperăm!
• Există copii care acum încep cursurile de balet, dorindu-și să ajungă ca tine!
• Este incredibil ceea ce mi se întâmplă. Îmi spune și mama că sunt foarte multe fetițe care mă admiră și care vor să devină ca mine.
• E ușor să fii Ana Gergely?
• Nu este ușor, dar nu m-aș schimba pentru nimic în lume.
• România așteaptă succesul de la tine - o parte, din lumea dansului. Cealaltă parte așteaptă să faci un pas greșit. Cum e să trăiești mereu cu sabia deasupra capului?
• Când sunt la Londra nu mă gândesc deloc la aceste aspecte din România. Pentru mine, viitorul există în afara României. Este foarte greu să primești un contract într-o companie de balet în afară, mai ales anul acesta. Nicio companie nu are de oferit contracte acum. Țin minte că o colegă de la mine din clasă, din România, îmi spunea „Eu voi ajunge la Royal, când o să fiu mare!”. Și eu mă uitam la ea, cu ochii mari. Și când colo, de fapt, eu am ajuns la Londra, la ENB. Nu la Royal, dar la Londra, unde visa ea să ajungă. Când mă gândesc la lucrurile acestea, mă simt mult mai puternică. Simt că orice este posibil, dacă lucrezi foarte mult. Câteodată lucrurile merg prost și te gândești dacă ești făcut pentru un anumit lucru.
• Mai cu seamă că o balerină are o carieră în lumina reflectoarelor, ce durează mai puțin decât celelalte profesii.
• Da.
• Adică nu ai doar sabia deasupra capului, ci și cronometrul.
• Mai ales la noi în școală se pune mare presiune pe faptul că terminăm școala. În vreo patru luni voi termina școala și trebuie să am un contract, neapărat. Stau și mă gândesc că există ceva și pentru mine, undeva, acolo, afară.
• Cât din timpul unei zile la Londra este pentru dans? Cât ai studii de balet, cât repeți singură în sală?
• Este destul de obositor. Începem în fiecare zi la ora 8.30, cu studii. Facem studii pe poante. Doar studiile la bara de balet le facem în flexibili. Apoi avem variații sau pas-de-deux, repertoriu, contemporan, caracter. Și acum, pentru că ne pregătim pentru spectacolul din vară, pe lângă toate acestea mai repetăm și toate baletele pe care le facem. Facem foar balet, acum nu mai facem cultură generală. Este destul de greu și de obositor.
• Există prejudecăți în ceea ce privește balerinele, probabil împământenite în România, cum că o balerină foarte importantă nu trebuie să fie neapărat și foarte deșteaptă. Tu, dimpotrivă, ești foarte deșteaptă, ești foarte profundă. Fotografiile pe care le realizezi spun foarte multe despre tine...
• Această prejudecată este total neadevărată. Nu poți să fii proastă și să faci balet. O balerină foarte talentată este foarte, foarte deșteaptă. Cred că o balerină foarte talentată este născută artist, pentru că nu poți deveni un balerin foarte expresiv fără a fi un artist înnăscut. Mai aud oamenii cum spun că „devii artist”. Nu poți deveni artist. Trebuie să te naști artist. Artistul vede lucrurile altfel, percepe lumea altfel, vede dincolo de lucruri.
• Te-ai simțit neînțeleasă?
• Da, mai ales în România. Suntem o națiune care parcă a rămas blocată în trecut, suntem o nație destul de demodată și nu mai înțelegem arta modernă. În Londra mă simt mult mai înțeleasă. Plus că genul de fotografie pe care îl fac eu se îndreaptă spre stilul grunge, care este stilul meu. În România, acest stil nu prea este apreciat. Adică port numai negru și gri, pentru că așa mi place. Știu că sunt judecată pe stradă câteodată cum că mă îmbrac de parcă aș merge la înmormântare.
• Se spune despre femeile care se îmbracă în negru că au vieți colorate.
• Știu și lucrul acesta...
• Ești lebăda neagră sau lebăda albă?
• În anul al doilea la ENBS am făcut o serie de balete pentru copii. Eu am fost Lebăda Neagră - Odille. Deci probabil că sunt... o combinație. Sunt îndrăzneață dar sunt și foarte timidă.
• Și foarte sensibilă.
• Și sensibilă, da. Dar am o teorie: plânsul nu este ceva rău. Știu că unii oameni zic că dacă plângi ești o persoană foarte slabă. Dar, până la urmă, plânsul înseamnă că ceva te doare înăuntrul tău. Sufletul! Însă, în același timp, ai nevoie și de maturitate. Maturitatea de a nu plânge la orice pas greșit - pentru că asta făceam eu înainte. Dacă nu îmi ieșea un pas, plângeam ore întregi. Dar cred că acum am maturitatea de a înțelege ce trebuie să fac ca să rezolv problema respectivă.
• Ai 20 de ani, dar pari mult mai matură în gândire. Cum simți vârsta aceasta?
• Nu simt că am 20 de ani. Câteodată simt că am 5-10 ani. Sunt pentru lucrurile simple! Mă uit la desene animate, câteodată. Îmi plac foarte mult. Îmi place să mă plimb, dacă aș putea m-aș cățăra în copaci.
• Cât îți permiți să fii altceva decât dans? Când ai stat ultima dată degeaba?
• În săptămâna în care mi-am vizitat părinții, în România. Atunci a fost nevoie să mai stau și degeaba, pentru că din septembrie nu am mai venit acasă. În luna decembrie am dansat alături de compania English National Ballet în „Spărgătorul de Nuci”, o lună întreagă. Două spectacole pe zi, 30 de zile pe lună. Apoi am intrat în sezonul audițiilor, iar asta înseamnă că nu am avut wwek-end-uri libere, pentru că toate audițiile au avut loc atunci.
• Pentru fiecare audiție îți pui visurile într-o traistă și pleci dorindu-ți ceva de la fiecare audiție?
• Cred că la început da, porneam foarte sigură pe mine. Dar experiența m-a învățat că trebuie să iau situația așa cum este. Să mă bucur sau să merg mai departe. Nu pot decât să dansez! Aproape că nu pot să mă visez acum undeva, voi vedea ce oportunități apar, pas cu pas.
• Da, dar uite că, în copilărie, visai să dansezi în „Spărgătorul de Nuci”. S-a întâmplat! Și-ar dorit Berlinul - s-a întâmplat. La fel și cu Londra! Poate că doar trebuie să platezi visul, iar viața va avea grijă să ți-l împlinească.
• Este foarte greu să pun în cuvinte ce simt eu acum. Aș vrea să spun că totul va fi bine, dar, în același timp, mi-e frică. S-a mai întâmplat să o sun pe mama și să îi spun „mă las de balet! Nu mai pot anul acesta”. Dar întotdeauna am mers mai departe și am înțeles că lucrurile nu depind de mine.
• Care este principala ta calitate, în dans?
• Expresivitatea.
• Și calitatea fizică?
• Aș spune că am o săritură destul de bună. Sunt destul de ușurică atunci când sar. Și mai am arabesque-ul și attitude-ul.
• Cum arată picioarele tale, dacă te descalți?
• Eu nu înțeleg niciodată de ce unele balerine își pozează picioarele pline de sânge și bătături și postează „vai, ce greu e ce fac eu!”. Dacă îți place ceva cu adevărat, nu te vaieți. Până la urmă, tu ai ales să faci acest lucru. Picioarele mele arată bine, chiar dacă stau în poante, zi de zi.
• Ai multe premii. Care este cel mai important, pentru tine?
• Cred că premiul care m-a făcut să mă simt mândră de mine, cel mai mult, a fost un premiu de la Dance Europe. L-am primit la Youth America Grand-Prix, la semifinalele din Paris. Mi-au dat „Outstanding Artistry Award”. Pentru mine a însemnat foarte mult, pentru că, pentru mine, partea artistică a dansului înseamnă mult mai mult decât partea tehnică. Pentru că sunt mult mai bună la partea artistică. Aveam 14 ani atunci și să primești acest premiu la 14 ani, când partea artistică încă nu este așezată... De atunci mi-am dat seama că acesta este atuu-ul meu, asta pot să fac eu.
• Care este rolul pe care îl visezi?
• Îmi place „Giselle” foarte mult. Îmi place foarte mult și Eghina, din „Spartacus”, care este un fel de „Carmen”. Este greu să spun, întotdeauna e greu să aleg dintre toate cele care îmi plac. Îmi e mai simplu să spun care rol nu îmi place.
• Care rol nu îți place?
• „Kitri” - „Don Quijote”, „Corsarul”...
• Poate și pentru că sunt atât de dansate, de... folosite?
• Prea multă tehnică, prea mult... circ. Mie îmi plac foarte mult baletele romantice, cu interpretare și poveste.
„Este atât de multă competiție în această lume!”
• De câte ori adormi plângând?
• Nu știu, chiar nu știu. De multe ori am adormit așa, mai ales anul acesta. Am încercat să țin lacrimile în mine, dar nu am putut întotdeauna.
• O primă balerină este întotdeauna foarte singură... Ești pregătită să-ți asumi acest lucru?
• Eu am fost singură încă de la 15 ani. Da, am avut cu cine vorbi, dar nu am avut vreodată ACEA prietenă sau ACEL prieten... Pentru că este atât de multă competiție în aceatsă lume! De exemplu acum am o amică în Londra, dar am auzit-o spunând că este geloasă pe mine pentru că mie îmi ies toate lucrurile pe care ea și le dorește. M-a întristat... Este foarte greu!
• Rămâne mama cea mai bună prietenă, confidenta și puterea ta?
• Da, cu siguranță. Mama și tata.
• Ce-au spus acum când te-ai întors în România?
• Sunt foarte fericiți. Mama vorbește cu multă lume despre mine, iar tata se bucură că mă vede, pentru că nu m-a mai văzut din vară. Știu că îmi este foarte greu, dar, de fiecare dată când eram la Londra și plângeam, ei îmi spuneau că au încredere în mine.
• Ai visuri și în legătură cu viața de dincolo de balet? Visezi o mare dragoste, familie, copii?
• Normal, ca orice fată visez la dragoste și la copii! La fericire! Dar, deocamdată, sunt blocată pe carieră. Până când nu semnez contractul pe care mi-l doresc, n-am liniște.
• Cum vede, de pe scenă, o balerină, sala?
• Neagră!
• Iar ție îți place negrul!
• Îmi place negrul, dar când dansez îmi place să văd ceva.
• Simți respirația oamenilor, tăiată de emoție, atunci când faci piruete?
• Da. Și mai ales când am făcut Lebăda Neagră mă simțeam atât de... superioară în fața tuturor privirilor. Rolul mă transpune, se întâmplă ceva magic. Câteodată, în dans, ajungi să faci lucruri pe care nu credeai că poți să le faci.
• Cea mai prețioasă amintire de pe scenă?
• Cu siguranță Lebăda Neagră.
• Când cade cortina, după un spectacol, iar aplauzele încetează... ce simte o balerină? Atunci când se demachiază, își strânge bagajul și pleacă spre casă?
• Oboseală. Iar eu întotdeauna mă gândesc că ar fi putut să fie mai bine, rememorez fiecare pas care nu mi-a ieșit perfect. Niciodată nu sunt fericită de un spectacol pe care îl fac.
• Pe scenă te gândești la pași, sau, de la studiu, pașii devin automatisme? Poți să trăiești momentul sub lumina reflectoarelor?
• Este o combinație între plăcerea de a dansa... în același timp trebuie să te gândești la corecturile pe care ți le-au semnalat profesorii, la distanțele de pe scenă, la cum pot să îl ajut pe partenerul meu să mă susțină mai bine... Sunt multe lucruri care se întâmplă pe scenă. Mi-am dat seama când am dansat cu compania: unele fete au mai și căzut, s-au spart lumini pe scenă, dar, cum e zicala... the show must go on! Nu este întotdeauna numai dans pur - sunt o mulțime de gânduri!
• Ai dansat și cu orchestră?
• Da. Niciodată nu ești sigur de cât de rapid sau de lent va cânta orchestra un anume moment ghidat de dirijor.
• Îmi imaginez momentele acelea când numeri măsurile pe care le mai are de cântat orchestra, când respiri adânc pentru că știi că vei intra în scenă, va avea loc întâlnirea cu publicul și totul trebuie să fie bine...
• Am emoții, pentru că este vorba de scenă. Dar sunt și foarte bucuroasă. De fiecare dată când luminile cad pe mine, mă simt foarte elegantă. Mă simt frumoasă și grațioasă. Și simt gândul de a oferi ceva publicului. Pe scenă trebuie să dai sută la sută din tine.
• Dacă Ana de acum s-ar întâlni cu Ana de la început, cu Ana care n-a putut să meargă atunci la Berlin, pentru că nu avea posibilitatea, cu Ana care plângea când școala din România nu o înțelegea... ce i-ar spune? Imaginează-ți că te așezi lângă tine la bară...
• I-aș spune: te așteaptă multă muncă, în viitor. Chiar dacă ai genunchii îndoiți, stai liniștită că se va repara acest lucru! Și i-aș mai spune că toate visurile i se vor îndeplini!
• Pot să te rog să le promiți celor care te citesc acum că nu vei renunța la dans?
• Este foarte greu. Am observat ceva la copii. Ei spun că vor ajunge cea mai mare balerină, cel mai mare muzician... Au acea dorință în ei, care este de apreciat, pentru că adulții nu o mai au întotdeauna, pentru că ei cunosc cât de rea și cât de neagră este uneori această lume. Cred că din acest motiv îmi este greu acum să fac promisiuni.
• Ce ai face altceva?
• Fotografie, probabil. Stăteam și mă gândeam, la un moment dat, dacă nu ajung balerină, ce aș putea să fac. Asta este o problemă, pentru că baletul a necesitat atât de mult timp dăruit, încât n-am avut timp să mă perfecționez și în altceva. Nu simt că am făcut sacrificii, pentru că îmi place foarte mult ceea ce fac. Vreau să-mi îndeplinesc visul!
{gallery}Ana_Maria_Gergely{/gallery}
