"Când am intrat pentru prima dată în sala de la Deva, am avut senzaţia că am intrat într-un templu"

Când te întâlneşti cu Octavian Bellu, cel mai mare antrenor de gimnastică din lume, pentru un interviu, eşti un privilegiat. Viaţa lui, care se confundă cu gimnastica, este fabuloasă. A intrat ca antrenor în sala de gimnastică de la Deva ca într-un templu, la 1 aprilie 1981, ce păcăleală istorică, cu gândul că o să stea câteva luni şi a "ieşit" după 24 (douăzeci şi patru) de ani. Avea 30 de ani când a început ca un antrenor anonim şi îm­plinise 54 de ani când devenise cel mai mare antrenor al lumii şi pleca de la echipa naţională. Citiţi această poveste incredibilă, povestea unei vieţi dedicate gimnasticii şi României, povestea lui Octavian Bellu, începând de astăzi în Jurnalul Naţional.

Tânărul timid, cu plete şi mustăţi, le-a speriat "din prima" pe olimpicele lui Bela Karoly, care crezuseră că "au scăpat de dracu şi aveau să dea de ta-su‘‘.

• Marius Tucă : Cum a început povestea?

Octavian Bellu: Sunt multe poveşti. Care dintre ele ar fi mai interesantă?

• Povestea lui Octavian Bellu.

Să spunem că a început la Ploieşti. N-o să intru în amintirile din copilărie. Pot spune doar că, fiind un copil foarte plăpând, am încercat să compensez într-un fel lipsa unor calităţi fizice prin dorinţa de a performa într-un sport pe care, după părerea multora, mi l-am ales greşit la început. Nu ştiam că o să cresc aşa…

• Care era sportul?

Gimnastica.

• Se poate performa în lipsa unor calităţi fizice deosebite?

Asta presupuneam eu înainte să văd ce-nseamnă să faci gimnastică de performanţă… Credeam că performanţa pe care puteam s-o ating era strict legată de faptul că, din persoana filiformă care le stârnea un zâmbet celor din jur, puteam să mă dezvolt frumos. Gimnastica dezvoltă frumos musculatura, postura, atitudinea chiar. Şi, din punctul ăsta de vedere, nu pot spune că nu am simţit efectele. Din punct de vedere al performanţei în sine însă…

• Câţi ani avea Octavian Bellu când s-a apucat de gimnastică?

Aveam 8 ani.

• E o ţară interesantă, acum îmi dau seama, să ai un prim-mi­nistru manechin şi şeful Agenţiei Naţionale de Sport, un gimnast. E chiar o ţară interesantă!

Ha, ha! Mda. În momentul în care am văzut ce-nseamnă într-adevăr performanţa şi având şi semnalele... Mergeam destul de rar pe la concursuri, pentru că nu prindeam echipa şi aveam foarte mult timp să văd ce face antrenorul, cum discută cu sportivii, ce atitudine are, ce metode foloseşte. Relaţia asta între sportive şi antrenor m-a fascinat pur şi simplu.

• Am putea spune că dintr-un gimnast ratat, cu ghilimelele de rigoare, s-a născut un mare antrenor până la urmă.

În vremea respectivă, nici nu presupuneam că voi face o carieră în aşa ceva. La un moment dat, am văzut totuşi că sportul, cu toate efectele lui pozitive, nu-mi dădea perspectiva acelor vremuri de a avea o viaţă mai bună.

• În ce an se întâmpla asta?

Să spunem că m-am hotărât, într-un fel, să dau la medicină prin clasa a X-a. M-am pregătit asiduu, spijinit de părinţii mei, care aşa gândeau atunci, că a fi medic, profesor… profesor nu era extraordinar, dar medic era aşa, o fascinaţie pentru toată lumea. M-am străduit, am învăţat foarte mult pentru medicină. S-a întâmplat că, odată ajuns în Bucureşti, colegii mei de la gimnastică, din ţară, cei cu care mă întâlnisem în cantona­men­te şi la concursuri, mi-au prezentat mai în roz viaţa de student la IEFS, cum era numit atunci Institutul de Educaţie Fizică şi Sport. Şi atunci am văzut într-o lumină mai nefavorabilă medicina, cu cei şase ani de studii, cu secundariat, primariat şi aşa mai de­par­te. Îmi spuneau: "Măi, până ajungi medic pe picioa­re­le tale, ieşi la pensie!". Mă amuz când îmi aduc aminte că unul dintre argumente a fost că puteam păstra o legătură cu medicina, pentru că, acolo unde era căminul nostru studenţesc, la câţiva paşi era căminul fetelor de la medicină.

• Ştefan Furtună… acolo

Şi prima dată am stat în cantonament… am rămas cu obsesia cantonamentului.

• Am o întrebare legată şi de cantonament, dar mai încolo.

Prima dată am stat la fostul Stadion Republicii, unde se află acum Casa Poporului. Eu fiind ploieştean şi toţi din jurul meu presupunând că eu voi face naveta, am decis să stau patru ani în cămin. Pentru că, şi-acum o spun, o viaţă de student, fără a sta în cămin, este pur şi simplu o trecere printr-o formă de învăţământ fără să-i simţi gustul.

• În ce an era asta?

În ’70. Am intrat la IEFS, am terminat IEFS-ul în ’74, la Bu­cu­reşti, după care, normal, a urmat, să spunem, interesanta pe­ri­oa­dă de armată, la Medgidia. Şi unde, pentru a scăpa puţin de
ri­gorile acestei activităţi, pe care am apreciat-o, pentru că nu sunt un tip milităros dar întotdeauna mi-a plăcut disciplina, am ju­cat volei la Medgidia, pentru că nu-mi găsisem vocaţia în gim­nas­tică, am făcut volei, baschet, sărituri în apă, am jucat şi la Armata Ploieşti.

• Şi după armată?

După armată am purces la postul primit prin grija gu­ver­nu­lui. Repartiţie guvernamentală la Liceul Agroindustrial Viticol Valea Călugărească, pentru că era singura posibilitate să mă aflu la o distanţă confortabilă de Ploieşti. Oraşele mari erau blo­ca­te atunci. Bineînţeles, a fost foarte interesant şi foarte util pentru mine şi pentru ceea ce aveam să fac mai departe. Făceam naveta, la 5 dimineaţa, de la Ploieşti la Chiţorani, mergeam pe jos, vreo 4 kilometri, de la Chiţorani la liceu. Acea perioadă m-a învăţat ce înseamnă adevărata socializare într-o rată cu găini, saci… cum, probabil mai vedem numai prin filme. Am văzut ce-nseam­nă activitatea de cadru didactic, de profesor de sport într-un liceu cu program de cămin.

• Ce era în mintea lui Octavian Bellu în anii aceia, când făcea naveta şi-ajunsese profesor într-un liceu din Valea Călugă­rească?

Cred că am avut şansă cu această pasiune a mea pentru gimnastică, pentru că am continuat activitatea, să spunem, de gimnast nerealizat şi-n facultate, tot din "cauza" unor facilităţi pe care le puteam avea. În acea perioadă, în afară de bursa Gheor­ghiu Dej – cum se numea atunci – putem să mai accesez nişte fonduri, ca să folosesc nişte termeni actuali, şi mă mai duceam la un film al lui Sergiu Nicolaescu, să fiu un turc tăvălit prin noroi… N-am rezistat prea mult.

• Asta-i tare! Deci aţi jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu?

Doar într-un singur film… Nu ştiu de ce, atunci când ne-am îm­părţit şi eram mai mulţi studenţi, eu am picat în tabăra duş­manului. Era o groapă imensă, de noroi, în care eram îm­pinşi noi, ienicerii, cu aşa o ură de multe ori, pe care nu o înţelegeam, dar probabil realismul filmului trebuia să fie cât mai vizibil. După care, maestrul Sergiu Nicolaescu, foarte relaxat, mi-aduc aminte că era pe un scaun foarte ridicat, spunea că n-a fost bine. Apoi intram din nou în acea groapă mizerabilă, şi două maşini de pompieri ne spălau aşa cum eram, îmbrăcaţi, ne zvântam pu­ţin, apoi ne luau din nou oştile la alergat prin groapa aia. Era o posibilitate de a mai câştiga un ban. Noi eram o trupă din­tr-asta, tornados… Mai făceam demonstraţii, săream de pe o trambu­lină pe alta, mai dansam pe la Ansamblul Armatei, prin rân­dul zece, unde nu se vedeau decât mâinile, că picioarele nu se prea vedeau. Încercam să mai câştigăm un ban. Ca să mă întorc tot la ideea cu gimnastica, în perioada de după armată, activând şi ca sportiv al Clubului Petrolul Ploieşti înainte de facultate, am încercat să păstrez relaţia cu clubul. În primul an de profesorat, eram şi diriginte, aveam activităţile specifice unui liceu agroindustrial… culesul şi toate celelalte activităţi practice. Dar n-am întrerupt activitatea la club. Întâi am fost cu un sfert de normă la Clubul Petrolul, apoi cu o jumătate. Perioada aceea a fost foarte importantă pentru mine, fiindcă am preluat un grup de fe­­ti­ţe, pe care le-am dus până aproape de lotul de junioare, lu­crând, practic, după orele de serviciu, asta în perioada 1975-1978.

• Deci atunci s-a născut, practic, antrenorul Octavian Bellu …

Da, probabil.

• Eraţi la Valea Călugărească.

Da, eram la Valea Călugărească, făceam antrenamentul… plecam la 5 dimineaţa.

• Şi când aţi simţit că puteţi să faceţi asta?

Am descoperit, poate pretenţios spus, că am acea capacitate de a comunica cu sportivul. Aici poate că a fost o chestiune nu neapărat de vocaţie. În general, cu sportivele, cu gimnastele, găseam un mod de a dialoga şi reuşeam să comunic şi să intru în intimitatea gândurilor lor.

• Foarte uşor …

Foarte uşor şi primeam răspunsurile foarte repede. Că poate, dacă vedeam că lucrurile nu stau aşa cum doream eu la fete, pu­team să mă îndrept către gimnastica masculină. Dar am conti­nuat această activitate. Eu, ca ucenic pe lângă doamna Elena Si­ma de la Petroul şi din ce îmi mai aduceam aminte de vremu­rile în care eram antrenat de alţii, am învăţat încet-încet. În 1978, pe la jumătatea anului, a fost un grup, într-un cantonament la o Balcaniadă, la Oneşti. Acolo am văzut ce înseamnă adevărata gimnastică spre care tindeam cu toţii. Se petrecuse fenomenul 1976, la Montreal, cu Nadia Comăneci, iar eu mă uitam la Bela Karoly ca la un zeu.

• Şi pe Nadia cum o vedeaţi?

Un fenomen. Am asistat – şi era foarte greu să asişti la un antrenament al Nadiei, Bela era foarte restrictiv din punctul ăsta de vedere – şi am văzut totuşi un antrenament, pentru că erau şi fetiţele pe care le antrenasem eu la Petrolul, câteva deveniseră candidate pentru lotul de junioare şi, normal, a trebuit să fiu admis să văd şi eu câteva antrenamente. Cu totul şi cu totul ieşit din comun, Nadia avea o uşurinţă şi o capacitate de a învăţa atât de evidente, încât te uimea. Pur şi simplu, din câteva indicaţii, doar câteva momente în care trebuia să fie ajutată controla tot ce trebuia să facă. Elementul respectiv avea un grad de acu­rate­ţe, încât era incredibil! Altor gimnaste le trebuia de zece ori mai mult timp ca să înveţe acelaşi lucru.

• O să mai vorbim despre Nadia pe parcursul interviului, pentru că este un subiect foarte important. Şi Bela Karoly era un fel de zeu pentru dumneavoastră…

Ce să zic?! Numai prezenţa, adică acea şansă de a fi în preajma lui Bela mi-a creat o senzaţie de, cum să zic, privilegiat. Dar pe de altă parte, poate că atunci s-a aprins în mine acea dorinţă de a încerca, pentru că mi-am spus: "Dom’le, tot ce face este ceva o­me­nesc". Ce-am observat la el? Poate cel mai uşor de observat erau tenacitatea şi rezistenţa pe care le avea la monotonie. Era în stare să repete de un milion de ori un element, fără să dea do­va­dă el, în primul rând, că oboseşte sau că se plictiseşte sau că îşi pierde interesul. Şi atunci, această rezistenţă la monotonie a transmis-o şi sportivelor. Şi atunci, este explicabilă acea, să-i spunem, perfecţiune. Perfecţiunea care a dus la acel 10 al Nadiei. Acela a fost momentul când…

• Momentul în care aţi înţeles că vreţi să faceţi asta şi, mai ales, că puteţi să faceţi asta!

Şi momentul a avut această revelaţie, să-i spunem, a avut un efect imediat, pentru că, în anul următor, am luat o decizie foarte grea la momentul respectiv. A renunţa la învăţământ, după ce ai făcut o facultate, după ce ai parcurs stagiatura, pentru că atunci începeam să urc în gradele didactice. Or, eu am avut acest curaj sau… nebunie… să renunţ la învăţământ şi să mă axez numai pe antrenorat. M-am dus la clubul Petrolului, un club al CNEFS-ului, cum era pe vremea aia, un club care nu-ţi asigura decât, eu ştiu, progresul pe linia categoriilor de antrenor.

• Îşi aduce aminte Octavian Bellu de primul concurs, ca antre­nor?

Chiar mi-aduc aminte că primul concurs în calitate de antre­nor sută la sută l-am avut la Oradea.

• În ce an era asta?

În 1979. Pentru că în 1980, deja una dintre fetele pe care le pregătisem a fost selecţionată să plece la Campionatele Mondiale. La acel campionat de la Oradea, am văzut modul de a selec­ţiona al lui Bela, care, pur şi simplu, mi-a creat o altă stare, nu neapărat de confuzie, dar de surprindere. Pe Bela nu-l interesa care se clasează pe locul 1 sau 2 sau 3. Poate că un selecţioner un pic mai orientat către sportive cu palmares, s-ar fi îndreptat către acele sportive. El se uita la cu totul alte fetiţe, de pe locul 7, de pe locul 8, 9…

• Potenţialul. Urmărea întotdeauna potenţialul…

La care vedea el ceea ce-l interesa, nu neapărat tipul de gimnastă la modă în momentul respectiv. Dacă o fetiţă ar fi ajuns la nivelul de a putea ocupa locul întâi la categoria ei de vârstă, el considera că mai mult de-atât nu poate. Şi lua una chiar şi mai puţin talentată sau mai puţin rutinată, la care vedea posibilităţi de a-i dezvolta unele capacităţi.

• Câţi ani aveaţi atunci? În ’78?

Deci dacă sunt născut în ’51…

• Păi vreau să ştiu când s-a născut antrenorul Bellu, câţi ani avea, în sensul ăsta …

În ’51… deci, 28 de ani, nu?

• Deci, la 28 de ani, eraţi antrenor şi aveaţi nişte fete pe care le antrenaţi. Practic, se năştea antrenorul propriu-zis, la un concurs.

Se năştea antrenorul, să-i spunem. În fine, pentru prima dată, am ajuns la Deva. Deja, totul se mutase de la Oneşti la Deva, am văzut acea sală în care am stat 24 de ani, dar care atunci mi-a creat aşa, senzaţia că am intrat într-un templu.

• Templul gimnasticii româneşti.

Da. Senzaţia asta am avut-o şi când am intrat pentru prima dată în astrodromul din Houston. Acelaşi sentiment l-am avut şi când am plecat din săliţa aia de la Petrolul, de unde trebuia să alergi pe lângă zid, să sari şi să vezi să nu deschidă cineva uşa, că picai peste el. Am intrat în acea sală imensă şi am zis: Doamne! E imposibil să ajungi aici. Aici e o zonă în care numai cei che­maţi…

• Cei aleşi.

Cei aleşi pot să…

• Peste câţi ani aţi ajuns acolo?

În ’81, la nici un an am ajuns, prima dată, în martie…

• Ca antrenor?

La 1 aprilie.

• 1 aprilie. A fost o …

A fost o păcăleală.

• O păcăleală istorică, am putea spune.

Da. Şi m-am păcălit 24 de ani de-atunci încoace.

• Practic, mie povestea mi se pare absolut fabuloasă. Tânărul profesor de sport, Octavian Bellu, începe cu o echipă de fete.

Da.

• Undeva, la Valea Călugărească, de la Petrolul… ajunge în preajma marelui Bela Karoly, este fascinat şi-l priveşte ca pe un zeu… practic, în 2-3 ani devine antrenorul care ajunge în sala de la Deva şi are sentimentul că a intrat într-o catedra­lă a gimnasticii româneşti, este copleşit de toate astea şi, în acelaşi timp, visul lui se împlineşte în mai puţin de doi ani.

Într-un an jumate.

• Şi ajunge antrenorul lotului naţional. Câţi ani?

Deci, din ’81 până-n 2005, sunt ceva ani…

• 24 de ani. De la 30 de ani până la...

54. O viaţă, să spun aşa. Eu cred că şi vocaţia cu destinul, în combinaţie…

• Au conlucrat.

Da, au conlucrat. După cum se ştie foarte bine, în februarie-mar­tie, Bela a hotărât să rămână în Statele Unite, cu Marta, şi au ales calea libertăţii. Bineînţeles, trebuia făcut foarte repede ceva.

• Şi dumneavoastră aţi ales-o pe cea a poverii…

Da, e foarte interesant ce s-a întâmplat după asta. Eu am o poveste.

• Spuneţi-o!

Am fost solicitat, împreună cu Atanasia să preluăm acest lot care avea nişte obiective foarte grele în anul respectiv, 1981. Un campionat european la Madrid, un campionat mondial la Moscova… Aceste fetiţe, pe care le-am preluat noi, erau celebrele campioane mondiale, primele campioane mondiale din istoria gimnasticii româneşti la concursul pe echipe. Titlul fusese obţinut în 1979, la Forthworth. Celebrele Eberle, Dunca… O echipă fabuloasă. Or, pur şi simplu, când am primit vestea că trebuie să mă prezint la Deva, la vremea respectivă nu se cerea părerea, primeai un telefon, mâine să vii…

• Primeai dispoziţie sau ordin …

Da!

• Unde eraţi?

Eram acasă. La Ploieşti. A sunat telefonul. Mi-aduc aminte că era domnul Alexandru Mogoş, care şi-acuma este în activitate.

• Şi ce v-a zis?

Mi-a comunicat că Biroul Federal şi Federaţia ne-a dat dispo­ziţie să preluăm această sarcină temprar… Mi-aduc aminte că a spus "temporar"… Şi ne-am dus la Deva…

• Dar ce-aţi simţit când v-a spus asta?

Vă spun sincer ce-am simţit. Am simţit o mare teamă. Mai ales că această frază se terminase cu acel "temporar". Mi-am închiput că este un cantonament.

• Cel mai lung cantonament "temporar" din istoria modernă a României sau a sportului. 24 de ani, da?

Da. Şi, fără să cer nici un fel de amănunte, m-am deplasat cu trenul foarte repede, m-am dus la Gara de Vest, am luat trenul până la Deva. A fost primul drum pe care îl făceam la Deva în altă calitate decât un simplu vizitator. Mai fusesem o singură dată. Am intrat cu acea pioşenie… poate că nu e bine să folosesc cuvântul acesta, pentru că într-o biserică intri cu pioşenie.

• De ce nu?

Am intrat cu acea teamă că, pur şi simplu, sunt pus în faţa unei situaţii pentru care nu sunt pregătit. Nici profesional, nici psihic.

• Ca atunci când ajungi într-un loc în care îţi doreşti foarte mult să ajungi, un loc pe care aprope îl venerai, dar în egală măsură ţi-e foarte teamă de el …

Sigur că da.

• De locul acela…

Prima imagine mi-o aduc aminte, chiar mă amuz cu acele gimnaste care m-au văzut în această postură prima dată. Nu mă pregătisem în nici un fel. Eu am avut nişte probleme de adaptare chiar şi în învăţământ. Nu am fost o fire rebelă, dar îmi plăcea să port părul foarte lung, perciuni ca Elvis Presley.

• Eraţi un nonconformist.

Da, şi am avut probleme. La vremea respectivă îmi făcusem, cu mari eforturi, buletinul, chiar cu fotografia cu plete, ca să pot să-i spun directorului Ignat, care-şi aminteşte şi acum şi-mi spu­ne: "Mai ţii minte ce mi-ai spus atunci? Că îţi atac fi­zi­o­nomia, da­că te pun să te tunzi"…. I-am spus şi eu că asta e fi­zi­o­no­mia mea, e şi în buletin şi dacă mă tund nu mă mai recu­noaş­te nimeni… Poliţia… Miliţia, cum era pe vremea aia…. Şi, am in­trat în sală. În faţa mea se aflau campioanele mondiale de la Forth­worth… şi medaliatele olimpice de la jocurile de la Moscova, din 1980. Mă uitam la televizor când s-a transmis… şi v-adu­ceţi aminte de conflictul ăla al doamnei Simionescu cu arbitra rusă, cu Bela…

• Apropo de nota Nadiei.

Da. Cred că am stat câteva secunde bune şi nu ştiam ce să spun. Când m-am întâlnit de curând cu unele dintre gimnaste, mi-au reamintit: "Ai intrat aşa, cu o faţă dură şi cu o grimasă de om care vrea să impună numai prin prezenţă, încât, pur şi simplu, am zis în gândul nostru: «Am sfeclit-o, am încurcat-o, ăsta n-are tată, n-are mamă, nu mai merge cu joaca… Chiar aşa au spus: Am scăpat de dracu’ şi am dat de ta-su»"… Şi Bela era foarte ri­guros.

• Dar cum arăta Octavian Bellu? Avea plete?

Eram foarte slab. Aveam plete, mustăţi foarte lungi.

• Perciuni?

Perciuni…

• Favoriţi?

Favoriţi… până la barbă, care se uneau cu mustaţa. Şi, bine­înţeles, mi-aduc aminte, aveam un trening negru, în fine, a fost o apariţie aşa, puţin…

• Şocantă …

Şocantă, da, pentru că Bela, şi eu l-am văzut, şi fetele poves­teau că în sală era foarte dur. Dar în afara sălii era foarte volubil, se juca cu fetele şi participa la tot felul de nebunii de-ale lor. În momentul ăla, dacă cineva îmi lua pulsul, cred că mă ducea imediat la spital. Când am văzut acele fete, când am văzut că am in­trat în acea sală, când mi-am dat seama că voi fi judecat tot timpul comparativ cu ce-a făcut Bela, cu ce-a făcut Marta, cu ce-a fă­cut Nadia… Chiar fiind de un optimism exagerat, îmi dădeam două, trei… maximum două, trei luni de stat pe-acolo, pe la De­va.

• Era 1 aprilie?

Era 1 aprilie, da.

• 1981…

Da, 1981. Copleşit de importanţa obiectivelor şi de această povară pe care trebuia s-o duc în spate, că trebuie să duc mai departe performanţele şcolii româneşti de gimnastică, performanţele obţinute de Nadia, de Bela, mi-au creat o stare de spirit, să spunem, nu prea confortabilă. Dar am reuşit…

• Şi a început nebunia…

Da. Foarte scurt, într-un timp foarte scurt, am reuşit să pricep un anumit joc. Şi pe fete, acei copii care erau în joc…

 

• Marius Tucă: Aţi lucrat o perioadă şi cu Nadia.

Octavian Bellu:Foarte puţin.

 

• Avea, totuşi, un statut special.

Da, se pregătea de retragere.

 

• Avea un statut special în ceea ce priveşte antrenamentele?

Da, dar a avut o comportare foarte bună, reuşind să facă patru aparate la concurs.

 

• Nadia era o legendă. Putea să mai continue legenda asta sau era la final?

Părerea mea este că mai putea. A rezistat la acel concurs destul de bine, chiar dacă nu mai era în forma de la Montreal. Reuşea să impresioneze şi impunea numai prin prezenţă. Se impunea şi în faţa arbitrelor. Chiar şi atunci când, omeneşte, mai greşea, arbitrele aproape că treceau cu vederea greşeala respectivă, numai pentru că era Nadia Comăneci. Era o stea mondială.

 

• A început povestea la 1 aprilie şi, într-un timp foarte scurt, v-aţi descurcat.

Ne-am descurcat. Interesant, chiar am pornit cu o medalie de aur, la Madrid, cu Cristina Grigoraş, la Campionatele Europene. La Moscova a fost un eşec. Pur şi simplu, după acest eşec de la Campionatele Mondiale, s-au restructurat colectivele de antrenori.

• Dumneavoastră aţi rămas.

Nu, întâi am plecat. Am plecat pentru că s-a spus că am ieşit prost la Mondiale şi gata,la revedere! După care s-a refăcut un colectiv foarte numeros faţă de cel anterior. Atunci, în ’82, veniseră şi Adrian Goreac, şi Maria Cosma, şi Mihai Breştean, şi Silvia Breştean. În fine, am venit mai mulţi, astfel încât Federaţia să coaguleze un colectiv, chiar avându-l pe Mihai Breştean la băieţi. M-au solicitat din nou. Atunci s-a format acel colectiv.

 

• La Mondiale, ce se întâmplase?

N-am luat nici o medalie. La gimnastică, eşecul mare este că noi nu luaserăm nici o medalie. Am făcut atunci cu ceilalţi colegi o încercare să ne descoperim nişte afinităţi,în aşa fel încât un colectiv să preia această muncă, să se restrângă încet-încet şi să se ducă mai departe. Şi am rămas eu, cu Goreac şi cu Maria Cosma. Perspectiva pe care am avut-o imediat după acest, să-i spunem, moment dificil a fost de a participa cu succes la Campionatele Mondiale de la Moscova, din 1983. Atunci, în ’83, am reuşit să luăm chiar şi câte două medalii la un aparat.Atunci a “explodat” Ecaterina Szabo şi deja îşi anunţa candidatura la medaliile de aur, la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, din ’84. A fost apoi succesul de la Los Angeles şi, datorită neparticipării sau boicotării Jocurilor Olimpice de către ţările socialiste, mai puţin China, care a fost prezentă… România a fost primită cu tot stadionul în picioare.

 

• Eraţi acolo?

Nu. Aici a fost o altă, să-i spunem, nu frustrare, că nu sunt ranchiunos… M-am pregătit, eram un colectiv, am fost pe lista respectivă, m-am îmbrăcat, mi-am luat valiza, mi-am luat toate cele, iar cu 24 de ore înainte mi s-a spus că cei de la Federaţie şi, în fine, CNEFS-ul apreciază, foarte mult munca mea… Mi s-a întâmplat de două ori acest lucru… şi la Olimpiada de la Seul, din ’88. La fel, am fostlăudat şi trimis acasă. Trimis la Deva, de fapt, pentru că întotdeauna un grup de fete pleca la Olimpiadă, dintre cele care aveau vârsta cerută de codul de atunci, altele rămâneau acasă. Or, eu fiind de încredere şi o persoană care se dedică şi munceşte cu responsabilitate, de fiecare dată se găsea câte un motiv ca să rămân acasă, bineînţeles că nu puteai cere explicaţii.

 

• Dar aici figuraţi ca antrenor al lotului, pentru că antrenaţi echipa.

Bineînţeles!

 

• Credeam că vă scot şi din hârtii, ca să zic aşa.

Dacă ar fi fost vremurile pe care le trăim astăzi, ar fi existat o luptă pentru oportunitatea de a fi în colectiv, pentru a fi premiat. Dar, la momentul respectiv, când inclusiv tripla campioană olimpică de la Los Angeles, Ecaterina Szabo, a luat două casetofoane şi un lănţişor, iar Silivaş, la Seul, a luat trei aparate video.

 

• Şi bani, deloc?

Nuu! Nu, nu. Chiar şi după performanţele cele mai mari în vremea respectivă, după Campionatele Mondiale de la Rotterdam, în 1987, am primit o aprobare de maşină, iar înainte, la Campionatele Mondiale de la Montreal, în ’85, am primit o aprobare de televizor.

 

• Asta, chiar n-o ştiam. Deci, marile gimnaste, în urma medaliilor, titlurilor mondiale din vremea respectivă, primeau câte un casetofon sau câte un video.

Da. Interesant este că inclusiv Nadia a primit la vremea respectivă, pentru campionatele de la Montreal, o maşină, nu ştiu de care, nu-mi mai aduc aminte ce marcă şi a fost făcută Erou al muncii socialiste. Atunci aveai unele facilităţi, mai ales dacă erai erou al muncii socialiste, dar bani, bani nu primeai.

 

• Cuplul Ceauşescu ştia? Elena şi Nicolae Ceauşescu ştiau cine sunt antrenorii de gimnastică ai fetelor? V-aţi întâlnit cu ei?

Bineînţeles.

 

• Pe vremea aceea, una dintre puţinele mândrii ale ţării era echipa naţională de gimnastică.

Da, Nadia a fost o personalitate sportivă. Ea s-a întâlnit cu ei de mult mai multe ori, împreună cu Bela şi cu Marta, dar după aceea, eu nu m-am întâlnit decât o singură dată, când mi s-a decernat Ordinul Muncii clasa I…

 

Dar ei ştiau, totuşi, cine sunt antrenorii?

Da, dar cum să zic, atunci nu erai mediatizat aşa cum se întâmplă astăzi. Probabil că, în şirul de strângători de mâini care erau pe-acolo, nu mai conta că ăsta e antrenorul sau că e chiar antrenorul principal…

 

• Dar n-aţi avut un dialog cu ei?

Nu, pur şi simplu primeai distincţia respectivă, o strângere de mână şi cu asta, basta. Protocolul era foarte bine pus la punct.

 

• În ce an a venit doamna Bitang la lot?

În 1993. A preluat absolut tot.
Ea, pur şi simplu, m-a descărcat de nişte atribuţii. A fost o perioadă interesantă, în care nu am avut nici cadru medical, nici coregraf, aşa că ea era, de la administratorul cantonamentului, până la coregraf, antrenor şi mai făcea şi pe asistenta medicală.

 

• Bucătăreasă, nu?

Ba şi bucătăreasă. Pentru că, la competiţii, în vremurile respective, mergeai cu mâncarea în traistă, iar ea se ocupa de sandvişuri şi de tot ceea ce consumau fetele în acea perioadă.

 

• Pentru că tot a venit vorba despre doamna Bitang. Spuneţi-mi ce-nseamnă acest nume şi acest om pentru viaţa şi cariera lui Octavian Bellu? Atenţie la ce spuneţi, pentru că o să urmeze la un moment dat şi un interviu cu Mariana Bitang… aşa că s-ar putea să fiţi taxat.

A fost un factor de echilibru…

 

• Asta nu sună deloc romantic, domnule Bellu: Mariana Bitang a fost un factor de echilibru… Este mai mult o înjurătură decât o declaraţie de dragoste, aţi început greşit.

Ea ştie acest lucru, pentru că de echilibrul acesta aveam nevoie. De multe ori, presupun că ar fi renunţat, din cauza unor probleme inerente, apărute într-o perioadă de pregătire.

 

• Deci, doamna Bitang, ţineţi minte, aţi fost un factor de echilibru!

Şi, mai mult decât atât, a fost o persoană care m-a cucerit prin seriozitate, pentru faptul că, de multe ori, era chiar mai exigentă decât mine. Aici e foarte interesant, pentru că ea o să spună că era de fapt mai puţin exigentă, dar în faţa fetelor eu îmi ascundeam, oarecum, pornirile exigente şi ea suferea consecinţele.

 

• Cred că e suficient ca să vă execute la interviu.

Nu, nu mă execută, pentru că ştie că de multe ori, eu nefiind nici poet, nici cantautor, îmi exprim sentimentele mai frust şi mai sincer, poate mai prozaic. Nici ea nu e predispusă sau nu apreciază foarte mult declaraţiile siropoase, cele care, la un moment dat, îţi provoacă diabet.

 

• Domnule Bellu, pe de-o parte, nu sunteţi nici poet, nici cantautor şi, până la urmă, nu vreţi să vi se lipească nici eticheta de dur. Ce fel de om sunteţi?

Eu am spus că sunt, pe de-o parte, printre ultimii romantici…

 

• Nu-i adevărat. Asta nu-i adevărat.

Niciodată n-am ştiut să fac afaceri…

 

• Asta n-are nimic de-a face cu romantismul. Romantismul nu trebuie să aibă neapărat o formă siropoasă. Eu l-am văzut pe Octavian Bellu făcând, cel puţin faţă de Mariana Bitang, de doamna Bitang, ca să nu ne taie interviul, gesturi de un romantism desăvârşit. De la a-i oferi un buchet de flori până la a-i spune o drăgălăşenie, în stilu-i caracteristic.

Ei, aici este destul de restrictivă din punctul ăsta de vedere, pentru că ea chiar nu apreciază genul ăsta de dialog…

 

• Constructiv

… de jos către balcon. Aşa este firea ei. E foarte directă, foarte concretă.

 

• Şi pragmatică…

Şi pragmatică. Nu apreciază dacă încerci să ajungi la un anumit obiectiv folosind nu ştiu câte drumuri colaterale. Ea, la un moment dat, când vede că începi să baţi câmpii şi să te răspândeşti în stânga şi-n dreapta, ţi-o spune ea direct, te aduce cu picioarele pe pământ.

 

• Câţi ani avea când a venit la lot?

Ei, acum nu discutăm vârsta…

 

• Suntem între noi, nu ne-aude nimeni. Nu am întrebat în ce an, ci câţi ani avea?

Păi, a venit în ’93.

 

• Deci, câţi ani avea? 30… 29? Puţină lume ştie că a fost colegă de generaţie şi a făcut gimnastică cu Nadia Comăneci.

Da, a fost colegă cu Nadia Comăneci. A făcut gimnastică.

 

• Asta va fi o întrebare grea pentru Octavian Bellu. Pentru antrenorul Octavian Bellu. Credeţi că, dacă aţi fi antrenat-o pe Mariana Bitang, ar fi fost campioană mondială? Sau ar fi obţinut vreo medalie, sau ar fi ajuns vreodată o mare gimnastă?

Eu cred că ar fi avut mari şanse dacă nu ar fi avut o hepatită care a împiedicat-o să continue.

 

• Excludem hepatita.

Dacă n-ar fi avut hepatită, avea tot ce-i trebuie ca să ajungă o sportivă deosebită, dar eu cred că ceva ar fi împiedicat-o. Şi ea ştia acest lucru. Această atitudine de frondă şi această reacţie la tot ce înseamnă constrângere. Eu nu o văd şi n-am văzut-o niciodată ca pe o persoană supusă.

 

• Gimnastele cu care a lucrat au fost supuse?

Nu au fost supuse, ci, pur şi simplu, au acceptat. Sportul de performanţă este voluntar. Pot să spun că fetele pe care le-a antrenat, şi chiar ţin să remarc că de aceea a şi venit la lot, ea a reuşit să obţină un titlu european şi mai multe medalii la campionatele europene, pregătindu-se la club. A fost printre puţinele cazuri. După aceea a venit la lot. Dar fetele o idolatrizau, iar relaţia lor era evident maternă, încât şi acum se întâlnesc, se sună... Şi cele de după generaţia Szabo.

 

• Spuneţi-mi, când o să vă oficializaţi relaţia?

Cred că relaţia noastră e destul de oficializată.

 

• Nu de altceva, dar sunteţi unul dintre cele mai frumoase cupluri din România şi ştiu că nu faceţi o paradă din asta. Dar interesant e, fie şi numai pentru întrebarea pe care am să v-o adresez acum: Câte gimnaste o să aveţi invitate la cununia civilă, că bănuiesc că vremea nunţilor a trecut sau că doamna Mariana nu mai vrea să fie mireasă?

Eu sper că va veni şi acest moment. Nu ştiu, sunt foarte multe. Dacă ar veni toate, de prin toată lumea, sunt foarte multe. Dar eu rămân la părerea că un astfel de eveniment trebuie să fie discret. Nu neapărat din dorinţa de discreţie, practic, doi oameni care se cunosc atât de bine, au lucrat împreună, au obţinut performanţe împreună nu mai simt nevoia unei oficializări, care, pur şi simplu, nu rezolvă sau nu schimbă ceva – şi cazurile sunt destul de numeroase, când apariţia unei hârtii a stârnit o psihoză...

 

• Dar eu simt în glasul dumneavoastră aceeaşi teamă pe care aţi avut-o în sala de la Deva.

Nu. Acum, clar spun că nu mai am nici un fel de teamă, dar ştiind-o pe Mariana cât este de exigentă şi de pretenţioasă...

 

• Păi asta e, ăsta-i omul. Nu mai poate să se schimbe.

Nu, nu din punctul ăsta de vedere. Nu-mi permit nici un fel de exces, de nici un gen, pentru că poate să mă taie foarte scurt şi cred că şi acest interviu, când va afla despre ce e vorba, nu ştiu ce reacţie va avea. Pur şi simplu nu-i place, şi nici mie nu-mi place să...

 

• Eu întrebam doar despre oficializarea unei relaţii absolut frumoase.

Au întrebat mulţi!

 

• Eu nu sunt “mulţi”. Eu sunt unul singur!

Nu ştiu, cred c-ar trebui să i se ceară şi ei părerea...

• După ce publicăm interviul. Apropo de cei 24 de ani. Care au fost bucuriile zilnice?Poate bucurii mici, dar importante, care v-au menţinut tonusul şi starea asta, pentru a fi cei mai buni?

Bucuriile zilnice veneau de la lucruri minore, cum ar fi rezolvarea unor probleme de organizare, până la satisfacţii profesionale. Fie că reuşeai să realizezi un element pe care îţi doreai să-l realizezi de foarte multă vreme cu gimnasta ta, fie că făceai un exerciţiu la un nivel de acurateţe pe care îl considerai necesar pentru a obţine medalia. Erau şi alte evenimente, ca ziua uneia dintre fete sau era ziua noastră sau evenimentele tradiţionale, cum sunt Crăciunul, Paştele...

 

• Care se transformau în adevărate petreceri de familie sau pentru că toate generaţiile care au trecut pe-acolo au devenit ca nişte familii...

Sigur că da. Aveam casete înregistrate...

• Eu am văzut aceste casete şi pot să spun că steaua de necontestat a acestor petreceri este Octavian Bellu.

Da. După ce primeam o baie de frişcă de fiecare dată – eram ţinta predilectă a fetelor – niciodată nu m-am dat la o parte când a fost vorba să le fac o bucurie, fie că le făceam epigrame, fie că le făceam o poezie, chiar şi una cu dedicaţie.

• Păi, spuneaţi că nu sunteţi nici poet, nici cantautor.

Asta, în legătură cu problemele de iubire. Aici discutăm de profesie. Am făcut şi pe Moş Crăciun, am făcut tot ce s-a putut, pentru ca ele să nu-şi închipuie sau să nu simtă că sunt departe de casă, că nu sunt în sânul familiei şi, de fiecare dată, spun eu că am reuşit. Pentru că, peste ani, iată, relaţia cu aceste fete este intactă, am reuşit să facem trecerea la un gen de relaţie antrenor-sportiv la un alt gen de relaţie, de prietenie, cu unele dintre sportive, care au devenit şi ele antrenoare, profesoare, chiar şi profesoare universitare, femei în toată firea, cum se spune, cu copii, cu familie şi chiar mă bucur că multe dintre ele au evoluat frumos, au o carieră, o poziţie socială care le face să nu regrete că au făcut gimnastică şi că s-au educat în acel mediu.

 

• Marius Tucă: Spuneţi-mi, de ce Nadia a fost cea mai mare?

Octavian Bellu: Nadia e recunoscută ca fiind cea mai mare gimnastă pentru că ea a revoluţionat gimnastica, am putea spune. Ea intrase în acea zonă cu anumite gimnaste care do­minau nu numai o olimpiadă, ci două sau trei... Nadia a venit şi a uimit lumea pentru că toate celelalte gimnaste erau consi­derate, după regulile de atunci, că pot face performanţe abia la 24, 25 sau chiar 28 de ani. Pe când Nadia, la 14 ani, a venit şi a revo­lu­ţionat inclusiv modul de a gândi al antrenorilor, precum şi metodologia. Pentru că înainte se spunea aşa: gimnastica se începe la 10 ani, gimnasta are nevoie de încă zece ani de ma­­tu­rizare, iar de-abia atunci când devine femeie poate să fie expresivă şi aşa mai departe. Dar Nadia a început gimnastica mult mai devreme, pe la 5 sau 6 ani. 

• Nadia avea şi multă stăpânire de sine.

Această stăpânire de sine se învaţă, sunt aşa-zisele modelări, care sunt o încercare destul de greu de realizat, de a copia con­di­ţii­le din sala de concurs şi a le transpune în sala de antrenament. Noi strângeam toată şcoala şi o puneam să facă zgomot, să tropăie, să strige... Iar dacă aveam concursuri în ţări cu diferenţă mare de fus orar, mutam antrenamente seara sau chiar la miezul nopţii. Mi-aduc aminte, la Atlanta erau vreo 55.000 de spectatori în sală, iar când a intrat echipa României, au început să tropăie. Vă daţi seama ce însemna să tropăie 55.000 de oa­me­ni? Era un vacarm! Nu puteai să comunici cu gimnasta de lângă tine la o jumătate de metru. Şi totuşi ele erau zâmbitoare, le-au făcut cu mâna, şi-au făcut treaba, şi-au luat medaliile şi au plecat.

• Bun! Nadia: revoluţie, carismă, talent...

Tinereţe... Cea mai bună exponentă a acelui cumul de talente pe care i le-a dat Dumnezeu. Chiar spunea cineva, un mare specialist, că Nadia, dacă s-ar fi apucat de orice sport, ar fi făcut performanţă. Aceşti oameni sunt foarte rari. Unii au abilităţi doar pentru o singură ramură din sport, dar ea avea acea capacitate de a fascina. Pur şi simplu, a fascinat publicul de la Montreal. Şi acum, după ani de zile, primeşte scrisori de la admiratori. Ea a schimbat complet direcţia gimnasticii şi a făcut legendă.  

• Se va mai naşte o altă Nadia?

Nu, e imposibil. Făcusem o glumă, odată, şi spuneam că dacă ar fi clonată, clona ei, în conjunctura actuală – socială, economică şi aşa mai departe – nu s-ar mai apuca de sport, chiar dacă ar avea acelaşi talent şi capacităţile ei. Ce a făcut ea nu va mai face o alta. 

• De ce Bellu şi Bitang sunt cei mai mari antrenori din lume?

Nu vreau să fiu greşit înţeles. Mie mi se pare că astfel de clasificari şi catalogări...

• Dar nu le-aţi făcut dumneavoastră, ci cei de la Word Records Academy! Întrebarea mea e clară: de ce v-au făcut aceia cei mai mari antrenori din lume? Aţi obţinut cele mai multe succese, cele mai multe medalii, da?

Da. Şi la noi s-au produs acele schimbări în modul nostru de a gândi şi de a aborda, s-a schimbat toată această evoluţie a noastră, pe de-o parte, datorită vocaţiei pe care am avut-o amândoi...

• Vă dau eu definiţia: caracter, răbdare, perseverenţă, suferinţă, devotament, tenacitate şi... mult noroc. Nu mă pricep la detalii tehnice, dar spuneţi-mi dumneavoastră dacă v-aţi schimbat modul de a antrena.

Eu cred că fiecare antrenor care a trecut pe la lotul ăsta de gimnastică al României a pus o cărămidă la edificiu. Fiecare a încercat să fie atât de bine pregătit, încât să pună o cărămidă cât mai bună. 

• Tot nu mi-aţi răspuns la întrebarea asta, de ce Bellu şi Bitang sunt cei mai buni?!

Pentru că sunt cei mai buni... Dar şi aici aş vrea să fac un amendament, acela că nici Bellu, nici Bitang nu au lucrat de unii singuri. Au fost şi ei în diferite perioade în colective de oameni foarte bine pregătiţi, fiecare a contribuit cu cât a putut... Noi am reuşit nişte performanţe. Să obţii cinci titluri mondiale consecutiv este deja un record în gimnastică.

• Eu cred că şi în alte sporturi...

Nu, eu nu am văzut în alte sporturi. Eu nu stau să-i găsesc unui rezultat o altă aură decât cea pe care o are. Totuşi, noi am obţinut ultimul titlu din secolul trecut şi primul titlu olimpic din secolul XXI. Practic, noi am închis un secol şi am început un altul cu aur...

• Ce înseamnă România pentru Octavian Bellu? Nu cred că există vreun antrenor în lume care să fi ascultat de mai multe ori Imnul naţional la diferitele competiţii.

România, în primul rând, înseamnă acasă şi a însemnat, de fiecare dată, spaţiul în care m-am simţit cel mai bine. Şi dacă sunt încă aici şi voi rămâne – cu toate că tentaţiile să plec din ţară au fost mari – mi se pare că mi-am propus singur anumite provocări, inclusiv la nivel de venituri – e puţin prozaic – pe care poate să le obţină un antrenor. Pentru că de la performanţă la beneficii distanţa nu trebuie să fie mult prea mare. 

• Cât câştigă un antrenor în străinătate?

Ştiu eu, poate să câştige şi 100.000, şi 150.000 de euro pe an. Depinde de tipul de salarizare. 

• Aici, dacă ne-am face un calcul?

S-ar putea să ieşim într-un mare deficit financiar, pentru că, practic, până în 2000, premierile au fost potrivit reglemen­tărilor de atunci, destul de nesemnificative, iar până în ’90 erau chiar inexistente, iar modul de a percepe veniturile unui antrenor sunt cu totul diferite. De exemplu, în Statele Unite, un antrenor la modă are propriile săli, este un om de afaceri cu 2.500 de copii, care plătesc 50 de dolari pe zi ca să lucreze, face numai din administrarea sălilor şi din taxa de participare la antrenament câteva milioane de dolari pe an. 

• Deci, pentru Octavian Bellu, România înseamnă, în primul rând, acasă...

Înseamnă acasă şi înseamnă acolo unde e bine. 

• "Deşteaptă-te, române!" mai este de actualitate?

Eu cred că va mai fi de actualitate atât timp cât noi vom mai simţi nevoia să ne mai deşteptăm. Pentru că eu cred că Imnul este melodia pe care ţi-o doreşti să o auzi, ca antrenor, cât mai des. Pentru noi, antrenorii, e o mare bucurie să auzim Imnul pentru că, de câte ori îl auzi, chiar cântat altor sportivi sau chiar la începutul unor meciuri oficiale de fotbal, îţi trezeşte nişte amintiri...

• Care e cea mai frumoasă amintire pe care i-o trezeşte lui Octavian Bellu Imnul naţional?

Cea mai frumoasă amintire mi-o trezeşte prima medalie. Imnul trebuie să ne trezească nişte sentimente prin el însuşi, perin mesaj şi, mai mult decât atât, mesajul să fie perceptibil. Pentru că e neplăcut să vezi că echipe din alte ţări, ca Noua Zeelandă, de pildă, sunt în stare să cânte Imnul lor de la cap la coadă, iar la noi, din ce am văzut şi eu la televizor, să se cânte doar prima strofă. 

• De ce nu mai sunteţi antrenor, domnule Bellu?

Pentru că nu am vrut, în momentul respectiv, să fac nişte compromisuri, în primul rând faţă de mine însumi, şi pentru că am văzut, poate, că momentul acela este dorit de unii, iar de alţii aşteptat. Şi n-am vrut să-i dezamăgesc nici pe unii, nici pe alţii, şi-am plecat. Nu de teama unor performanţe ulterioare mai slabe, ci pentru că sinusoida asta, care înseamnă sport de performanţă, poate dovedi, în cazul meu, că performanţele au fost de vârf, la un moment dat, dar au fost şi căderi. Reveniri şi căderi... Un rezultat slab obţinut de mine şi un rezultat slab obţinut de altcineva era cu totul dis­pro­porţionat. Am zis că, dacă am ridicat ştacheta acolo unde este, s-o las aşa şi să repre­zinte o ţintă, o provocare pentru cei care vor veni în urma mea. 

• Ce-a fost a fost. Este posibil ca astăzi cei mai buni antrenori din lume să nu fie antrenorii echipei României. Pentru că acest lucru nu se poate decât în România. Ce-a fost în 2005. Dacă ne uităm la rezultatele olimpiadei din anul acesta, o medalie de aur, nu? Şi... una de bronz, dacă nu mă-nşel.

Da.

• Păi, e cea mai slabă participare a României de la toate olimpiadele. De ce să nu fiţi acum antrenorii echipei României?

În momentul de faţă, eu, cu toată sinceritatea, consider că ceea ce au reuşit să facă fetele la olimpiadă este maximum posibil la ora actuală. De ce s-a ajuns aici? Ce s-ar fi putut întâmpla în continuare? Au fost 24 de ani de cantonament. Totuşi, nu mi-am pierdut nici răbdarea, nici pofta de performanţă. Dar adevărul este că, la un moment dat, e cazul să-i laşi şi pe alţii... Poate îşi doresc şi ei să stea 24 de ani...

• Nu. N-ar trebui să stea nici un an, nici doi, nici trei ani, pentru că n-au dat rezultate. Cum e posibil ca cei mai mari antrenori din lume să nu mai antreneze echipa României? Dacă Federaţia ar veni şi v-ar spune: "Domnule Bellu, doamnă Bitang, a venit vremea să conduceţi din nou echipa naţională", ce le-aţi spune?

Le-aş spune că ceea ce s-a întâmplat în 2005 şi conjunctura nu s-au erodat în acest timp şi că rămâne aşa cum am vorbit, pentru că inclusiv mass-media au promovat cu aşa o tenacitate imagini cu totul nereale: "puşcăria de le Deva"... Şi care a fost scopul?

• Vă spune un gazetar: există această goană după senzaţional, goană după audienţă, dorinţă de a fi scandal tot timpul, cărora le-au căzut victime cei mai mari antrenori din lume. Pentru că tot a venit vorba despre puşcăria de la Deva, aveţi acum prilejul să demontaţi, odată pentru totdeauna, această sintagmă, care v-a rănit şi v-a făcut atât de mult rău.

Deva nu este un spaţiu de concentrare, este un spaţiu şcolar, în primul rând, unde rigorile de care noi eram acuzaţi în 2005 sunt aceleaşi: programul, o sală cu condiţii foarte bune de lucru, iar noi am făcut tot posibilul ca aceste fetiţe să aibă tot ce le trebuie... Au avut tot ceea ce şi-au dorit. Nu se poate face performanţă, nu se poate obţine o medalie, nu numai de aur, fără un program riguros, fără disciplină, seriozitate, sacrificii sau fără un regim alimentar specific gimnasticii. 

• După părerea mea, puşcăria de la Deva este cea mai ne­dreap­tă etichetă care i s-a pus vreodată gimnasticii româneşti şi cuplului de antrenori Octabian Bellu şi Mariana Bitang.

Ce e interesant, legat de mass-media, e că în această puşcărie au venit în vizită şi cei din Statele Unite, au venit să studieze acel fenomen, a venit o delegaţie de la Oxford, de la universitate, ca să facă un documentar foarte interesant legat de calităţile fizice ale Laviniei Miloşovici, au venit olandezi... Toţi au plecat impresionaţi de organizarea acestui spaţiu, care, la un moment dat, părea unicat în Europa, până în acest moment. Pentru că unele dintre aceste laboratoare care au funcţionat în Europa, inclusiv în Rusia, au mai dispărut în timp. Putem spune că Deva este laboratorul în care a fost refăcut bing-bang-ul gimnasticii mondiale, o dată cu "momentul Nadia Comăneci". Da! Şi noi, în continuare, suntem în accelerator şi ne învâr­tim...

• Susţin, în continuare, că viaţa lui Octavian Bellu şi a Marianei Bitang a fost gimnastica şi cred că va rămâne gimnastica, numai că pentru asta cei doi trebuie să redevină antrenorii echipei naţionale feminine, dacă nu vrem ca peste vreun an, doi sau zece să nu ne fie ruşine de noi înşine.

Ne condamnă... Ne condamnă la galere, în continuare...

• Cum a fost povestea cu China, cu antrenarea echipei Chinei?

Am spus că la un moment dat voi dezvălui şi această, să-i spunem, informaţie. În e-mail-ul trimis se preciza că putem sta o lună, două, un an sau cât vrem. Era vorba despre o mare provincie a Chinei, chiar în regiunea în care s-a născut Mao Tze Dung, unde era un mare centru de pregătire, care era antica­mera echipei naţionale. Dar nu ar fi fost normal ca un mare antrenor străin să urce pe podium cu o sportivă de-acolo, mai ales că China are zeci de mii de antrenori. Dar problema nu ar fi fost asta. Era o problemă de consultanţă, de know-how. Toate documentele erau puse la punct, noi eram hotărâţi să plecăm, dar era clar un disconfort de comunicare. Nu puteai să le pre­tinzi sutelor de copii de-acolo să vorbească engleza. 

• Când s-a simţit Octavian Bellu cel mai puternic bărbat din lume?

Ca antrenor, poate. Eu cred că sentimentul acesta nici nu trebuie să-l am. Mi-ar crea mie un disconfort. E ca şi cum cineva se crede Dumnezeu şi ar avea un salon rezervat la Spitalul 9. 

• Dar cel mai mic?

Cel mai mic m-am simţit atunci când m-am dus la Deva şi m-am aflat în prezenţa campioanelor mondiale şi veneam după un gigant ca Bella Karoli. 

• Cine se mândreşte cu dumneavoastră, domnule Bellu.

Se mândreşte fiică-mea şi, în general, cei care ţin la mine. 

• De cine sunteţi mândru?

Sunt mândru de fiică-mea, sunt mândru că Mariana a reuşit să fie la fel de tenace ca mine şi să rezistăm împreună atâţia ani. 

• Care sunt mirosurile gimnasticii, mirosurile care au rămas în mintea antrenorului Bella în marile competiţii?

Mirosul gimnasticii ţine foarte mult de mirosul medaliei, dacă pot spune aşa. Este un miros foarte plăcut, este pe de-o parte suav, iar pe de alta, metalic. Eu cred că medalia are mirosul victoriei, mirosul gloriei. Şi mai cred că, o dată ce miroşi o medalie, apare şi un miros de bani. Dar pentru noi banii nu au fost niciodată o prioritate. 

• Are marele antrenor în minte vreun miros de la un titlu olimpic? Şi cum e?

Orice festivitate de premiere se face şi cu un buchet de flori. Cel mai spectaculos miros pe care l-am simţit a fost la Atlanta. Cred că era în instalaţia de aer condiţionat. Era un miros proaspăt, care îţi dădea o senzaţie de bine, de câmp înverzit, cu flori. Sau poate aşa mi s-a părut mie, de emoţie...

• Vă place cum arată România de astăzi?

Depinde cât de atent eşti. 

• Cum aţi numi specia asta aparte, denumită "ziarişti"?

Un rău necesar. 

• Sunt foarte curios să aflu ce anume citeşte Octavian Bellu.

În primul rând, citesc tot ce înseamnă presă. Am un apetit fan­tastic şi citesc fiecare articol cu mare atenţie. Mai citesc cărţi gre­le. De pildă, am încercat să pătrund tainele din "Opus Dei", iar acel aspect, în care dumnezeirea se găseşte şi în modul în care îţi faci treaba la serviciu, în modul în care îţi faci curăţenia în casă. Mai citesc "Biblia", citesc şi cărţi de spionaj, mă intereasă pe­rioada interbelică, în care mi-ar fi plăcut să trăiesc. Cele mai devorate au fost însă cărţile lui Dumas. Mi-ar fi plăcut să trăiesc în vremea lui D’Artagnan, Portos sau Aramis, pentru că orice problemă o puteai rezolva cu sabia. Nu mai stăteai să fii victima bârfelor. Mi se pare mai bărbătesc aşa. Dar cartea de căpătâi este "Biblia". Sunt şi un creştin practicant. Poate părea bizar, dar dintre toţi autorii, mie mi-a plăcut Saint Exupery. 

• Ce fel de muzică ascultă Octavian Bellu?

Eu rămân la muzica anilor ’60-’70, chiar dacă prefer şi melodii şi interpreţi din zilele noastre. Ascult Roşu şi Negru, Mondial, iar din muzica internaţională, Beatles, Deep Purple, Tom Jones... Îmi place muzica adevărată, care are melodicitate, care îţi creează o stare de spirit, o emoţie specifică, un mesaj. Poate că cel mai edificator mesaj era cel din anii ’60-’70, al Beatles-ilor: "Make Love Not War". O muzică fără temă şi ritm, care să placă auzului, e zgomot. Am admirat întotdeauna performanţele lui Pavarotti, Careras şi Domingo, ale lui Freddy, mai ales că am ascultat de atâtea ori celebra melodie "We are the Champions", cu diferite ocazii şi, mai ales, cu ocazia rezultatelor foarte bune pe care le obţineam. De fiecare dată se dovedea a fi cel mai fericit fond pentru asemenea succese. 

• Aţi fost supravieţuitorul celor 24 de ani...

Supravieţuitor. Deci, trebuie să-ţi orientezi şi să-ţi organizezi ritmul de viaţă în funcţie de programul de antrenament. Pentru că acest antrenament, de dimineaţă, de la 10:00 la 12:00, iar celălalt, de după-amiază, de la 16:00 la 20:00, adică exact în momentele principale ale zilei, dimineaţa şi după-amiaza, îţi deranjează pur şi simplu orice alt program. Nu poţi să te duci nicăieri în oraş, pentru că ai antrenament după-amiază, iar între ele trebuie să ai grijă de problemele administrative necesare într-un cantonament. De la problemele de comunicare cu acele cadre medicale care asigură starea de sănătate a sportivelor, cu probleme de cantină, cu probleme de şcoală, pentru că, inclusiv în acest cantonament de la Deva, programul şcolar era adaptat. Veneau profesorii de la şcoală la această clasă-mozaic, în care erau copii de diferite vârste şi în diferite clase, şi trebuie să ştii, mai ales în postura de coordonator, cam de tot ce se întâmplă într-un spaţiu în care te mişti aşa.

• Cum au trecut acei 24 de ani? Mă obsedează întrebarea...

Foarte repede. Au trecut aproape fără să simt vreun moment că îmbătrânesc cu fiecare an. A trebuit să mă gândesc şi la acti­vităţile mele personale, de vârsta a treia. Au trecut atât de repe­de, datorită faptului că aceste competiţii, în general, ca de altfel în tot sportul de performanţă, se derulează în intervale foarte scurte. Noi, antrenorii – am rămas cu reflexul ăsta "noi, antre­no­rii" – ne ducem zilele dintr-o olimpiadă în alta sau, hai să-i spu­nem, dintr-o ediţie a Jocurilor Olimpice, în altă ediţie a Jocurilor Olimpice, pentru că Olimpiada este perioada de patru ani dintre două ediţii ale JO. De fiecare dată când obţii o mare performanţă trăieşti o mare satisfacţie. Aşa a fost şi la Rotterdam, când am obţinut şi noi – primul nostru colectiv, ăsta nou – primul nostru titlu de campioni mondiali cu echipa, după echi­pa aia cel