A fost o vreme, la începutul anilor 70, când Coca Andronescu devenise extrem de populară, de iubită şi de aşteptată în casele a milioane de români, graţie unui miniserial difuzat de Televiziunea Română „Tanţa şi Costel” (cu motto-ul „Iubirea e un lucru foarte mare”), unde făcea echipă cu nu mai puţin regretatul Octavian Cotescu.
Erau atât de spumoşi amândoi, atât de candizi, de umani, cu o doză de inocenţă indusă şi o analiză alandala a situaţiilor izvorâte din însuşi dialogul voit încărcat (de autorul scheciurilor, Ion Băieşu) cu greşeli gramaticale, încât până şi pleonasmele, în loc să fie deranjante, creau un farmec duios şi o îngăduitoare înţelegere omenească. Nu ne făceau pe noi, cei care priveam, să ne credem mai deştepţi (prin aspra putere a comparaţiei), ci mai degrabă complici şi înţelegători cu „natura umană”, cum zicea Tanţa.
Aurel Storin i-a făcut actriţei un admirabil portret: „Sclipire de-o secundă, spirit neastâmpărat, această actriţă spumoasă ca o şampanie traversa scena într-o fluturare de voie bună. Ea contamina atmosfera din jur, stârnea parcă o stare specială de veselie şi de mişcare euforică a moleculelor de aer care-i înveleau cuvintele şi mişcarea.
Totul în jurul ei slujea, într-un fel, clipa de tonică minune a râsului spontan, când noi toţi – oameni serioşi, cu mustăţi şi cu probleme – ne aflam, în întregime şi necondiţionat, la dispoziţia unei mari actriţe de comedie. Poate ea nu lucra întotdeauna cu pastă subţire. Un personaj ca Tanţa – pe care l-a făcut celebru – îi cerea poate altceva. Şi nu pot să nu-mi aduc aminte că, în plină efervescenţă satirică, ea transmitea şi un fel de simpatie aproape stânjenitoare pentru personaj”.
Dar cariera ei artistică nu rămâne nici pe departe „împietrită” în personajul Tanţa. După absolvirea Facultăţii de Teatru din Cluj, în 1953, devine actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti. Începe prin a juca un rol episodic (o elevă) în „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, montare de referinţă a lui Sică Alexandrescu, în 1956, pentru ca un an mai târziu să interpreteze rolul Pyrrhei din „Ovidiu” de Vasile Alecsandri.
În 1958 face un rol colosal în „Minunata pantofăreasă” de Federico Garcia Lorca, iar, în 1959, tot Sică Alexandrescu o distribuie în rolul Mirandolinei din „Hangiţa” de Goldoni. În 1960 joacă în varianta tv a piesei „Bădăranii” de Carlo Goldoni şi în filmul „Titanic vals” (1964), unde interpretează rolul Sarmisegetuzei, două roluri de excepţie care-i confirmă (a câta oară?) excepţionalul talent.
Aţi mai văzut-o, cu siguranţă, în filmele „Balul de sâmbătă seara” (1968), „Comedie fantastică” (1975), „Serenadă pentru etajul XII” (1976), „Eu, tu şi Ovidiu” (1977), „Tufă de veneţia” (1977), „Expresul de Buftea” (1978), „În fiecare zi mi-e dor de tine” (1987), „Moartea unui artist” (1989), etc.
„Am văzut-o şi în unele comedii clasice. Şi, în clipa când o admiram pe scenă, regretam enorm că s-au pierdut atât de multe piese ale lui Lope de Vega şi că s-au găsit atât de puţine ale lui Goldoni. În fiecare dintre ele s-ar fi găsit un prilej de strălucire pentru Coca Andronescu”, mai scria Aurel Storin.
În vara fierbinte a anului 1998, pe data de 5 august, după numai 66 de ani trăiţi (dintre care 2/3 pe scenă), clipeşte pentru ultima oară, cuprinzând în ochii rămaşi întredeschişi toată tristeţea lumii văduvită de râsul ei zglobiu. Tanţa pleca la ceruri să-l întâlnească din nou pe Costel, într-o gară a eternităţii (alta decât gara de la Medgidia, în care s-au cunoscut!), cu un alt timp şi fus orar, dirijat de mâna albă şi blândă a lui Moş Vreme. Dumnezeu s-o odihnească în pace!
