În prima sa postare pe Facebook, actorul şi regizorul Dan Chişu descrie cu umor cum o dimineaţă care începe cu un horoscop retrograd se poate continua cu accidente de maşină, avioane pierdute şi câte şi mai câte. Spumos. Dovadă că, da, viaţa bate filmul...
Să îi dăm cuvântul:
“E prima data cad postez ceva pe net, dar intamplarile din ziua de ieri mi-au atras atentia asupra existentei mele plina de superficialitati. Stiu ca de multe ori e mai bine sa taci si sa creda lumea ca esti prost, decat sa vorbesti si sa spulberi orice indoiala, dar eu am hotarat sa vorbesc... in scris smile emoticon
Am sa incep cu dimineata zilei de ieri cand, cum deschid televizorul in asteptarea soferului meu, citesc pe skroll-ul din banda de jos horoscopul. De obicei ma uit la stiri fara sa dau importanta sonorului care este dat la minim. Vad alerta alertei, mer-cur-ului retrograde smile emoticon, si ma prinde comicul situatiei in care noi, cei nascuti la limita intre rac si leu, vom avea o zi imposibila, mai ales fiind marti - "trei ceasuri rele". Nu stiu daca ma crezi, dar sper ca banuiesti ca ma lasa rece genul asta de previziune astrala, asa ca ma bufneste rasul doar cand citesc.
Ma imbrac, cobor si urc in masina. Plec spre aeroport si la iesirea din pasaj la Baneasa o masina sare banda si intra direct in masina din fata noastra, dupa care amandoua se aseaza de-a curmezisul pe sosea. Ma uit ingrozit la ceas la gandul ca s-ar putea sa pierd avionul. Ii cer soferului meu sa se strecoare printre ele, noi fiind prinsi in zona dintre cele doua masini si alte doua-trei care se tamponasera in spate. Circ, scandal, lume, cauzasi. Cum tremura totul pe el, il rog pe sofer sa ma lase pe mine la volan, ca sa ma strecor printre masini. Cei doi din masinile din fata ies destul de sifonati, dar fara rani majore. Ceva sange la vedere, dar cu posibilitate de deplasare autonoma. Ii rog sa se dea la o parte si sa impinga juma’ de metru masca si bara care blocau o parte din drum, ca sa trec si eu, dar unul dintre ei vine la mine si imi spune ca ma roaga sa raman ca sa fiu martor. Ii povestesc cum ca eu nu am fost la volan, dar poate sa ramana soferul meu martor. Apare o masina de paza care era undeva pe liziera aeroportului si ne roaga sa nu miscam masinile pana nu vine politia. Dupa 20 de minute apare si mandra politie romana si, bineinteles, il rog sa ma lase sa trec, pentru ca am avion si ca oricum nu am nimic de declarat si ca din intimplare masina mea nu a fost tamponata in spate, precum celelalte. Imi explica cu gratie ca daca trec eu, or sa vrea toti sa treaca si o sa iasa balamuc. Ma uit la ceas, ma uit si la cel cu masina de paza care o freca de partea cealalta a drumului, imi iau geanta si indraznesc: „Ma puteti duce pana la aeroport?” „Nu, ca nu am voie sa parasesc obiectivul.” „Dar tocmai l-ai parasit ca sa ajungi la accident.” „Da, dar a fost accident... Eu am chemat politia, si atunci politia romana isi face datoria fata de cetatean.” „Du-l pe domnu' pana in parcare la Ikea, ca mai sunt taxiuri, ca-l cunosc eu si poate prinde omul avionul.” Il salut cu respect pentru initiativa si ma urc in masina omului. Bref, gasesc taxi, plecam spre aeroport, dar imi spune ca el nu are rovigneta si ca trebuie sa oprim sa-i cumpar una, ca el altfel nu merge. Imi dau acordul si o calca la maxim. Crezi, nu crezi, in dreptul liceului fracez, dupa scoala de politie, buchon din nou. Imi zic ca asa ceva nu se poate. Cat noroc sa ai, sa prinzi doua, unu' dupa altul?! Mergem incet vreo 50 de metri si rasuflu usurat: accident pe partea cealalta a drumului, dar soferimea romana se holba de pe partea noastra. Mai trec 5 si scapam. Intra la Agip, cumpar rovigneta si iata-ma la plecari in coada de la control. Fara sa mai trec pe la check in, acesta fiind rezolvat electronic de agentia prin care mi-am luat biletul, dupa cum se va vedea in postarile imediat urmatoare. Stau ce stau cu ochii pe ceas si, neavand decat un rucsac mic, imi pun sperante ca voi fi in avion in urmatoarele 5 min. Cand ma pregatesc sa-mi descarc codul patrat de bare primit pe mail de la agentie, pe care sa-l scaneze instalatia, constat ca "vitica" de la agentie imi trimisese biletul, nu check-in-ul. Ma reped in coada de la Austrian si Lufthansa, dar nemtii nu ma lasa si intru in fata. Cand ajung sa-mi cersesc un boarding pass, imi spune o duduie ca e groasa si ca s-a inchis imbarcarea. Ma uit la ceas, mai sunt 20 min pana sa plece avionul, dar imi raspunde ca nu pot sa trec de tot controlul in asa putin timp. Strang din dinti si sarbatoresc in minte cu fut, cacat si puli bagate, primul avion pierdut din viata mea (si aici vorbim despre un bogat palmares de calatorii si ocoluri de planeta). Ma resemnez si ma indrept spre ticketing, ca sa dau birul prostiei de a nu verifica daca mailul primit dimineata contine sau nu boarding pass-ul electronic. Costa doar 650 de euro ca sa ma mut pe cursa Lufthansa de la ora 13 cu care pot ajunge in Cannes pe la 18. Intreb daca este singura solutie si blonda de la ghiseu imi raspunde cu inocenta ca e primul avion si ca daca vreau tot cu Austrian ajung la ora 21 dupa o escala imensa de 8 ore in Viena. Si pentru ca am vizitat deja Schonbrunn-ul ma decid pentru varianta bavareza. Platesc si simt ca deja portcardul meu devine mai usor, asa ca ma indrept cu pas usor catre check-in. Nu fac doi pasi si-mi sare in ochi tabela de plecari pe care scrie Paris cu plecare cam in 40 min. Fac o socoteala. Daca ajung la Paris in trei ore si si ceva si de acolo iau "the shutlle" care zboara din ora in ora, s-ar putea sa ajung mai repede. In 5 ore max. sunt la Cannes, deci cel putin cu o ora mai devreme si – atentie – cu siguranta cu 600 de euro mai putin, avand in vedere ca platesc cu miile din cardul meu flying-blue, care e doldora. Ma intorc la vitica blonda care isi ruja buzele in loc sa invete cursele si o intreb de ce nu mi-a propus Parisul. Scuzele ei nu conteaza, pentru ca te-ar bufni si pe tine rasul.
Ca sa fac the long story short, iata-ma in capitala Bavariei in tranzit in fata unui bufetel de aeroport, cerand o bere weiss, o pereche de cremwursti si un pretzel, ca asta-i traditionalul lor. Nu apuc sa platesc si un asiatic timid se intoarce brusc si-mi pune berea din paharul inalt si instabil de pe tava mea direct pe pantaloni. Nu-mi pasa ca vanzatoarea imi propune printre sughituri de ras sa-mi ofere alta bere, pentru ca mustarul amestecat cu bere da o nuanta ciudata de boratura pe mine si pantalonii mei. Intru jenat la Hugo Boss-ul din fata restaurantului si cer sa probez un blug acolo, ca sa-mi mai treaca udatura. Intru in cabina de proba, imi pun in cuier pe rand, geaca, ochelarii, sapca, probez rapid blugii care nu-mi scot decat burta in relief si, dupa ce ma reimbrac in pantalonul meu usor aerisit de perioada cat nu am locuit in ei, imi recuperez cele puse in cuier, dar in alta ordine. Asa ca snurul ochelarilor mei se incapataneaza sa ramana sub gaica de la geaca si, bineinetles, ochelarii cedeaza si raman, saracii, schiopi. Cum nu mai reuseasc sa-i tin doar cu o ureche, imi iau adio de la Persol si imi mai usurez cardul de doua sutici, ca sa-mi imprietenesc ochii cu neamul Ray Ban-ilor pe banii mei. Incep sa zambesc la gandul ca cineva, azi dimineata, imi atragea atentia asupra zilei de marti.
Pasesc mai rar si ma uit de cate doua ori pe unde calc si cu mare grija imi transfer trupul imbalsamat de bere si mustar in avion, cu speranta ca ceilalti pasageri nu vor gandi ceea ce parea evident, ca m-am pisat pe mine. Rasuflu usurat si ma intreb ce mi s-ar mai putea intampla. Si ce mare idiotenie sa te intrebi ce ti s-ar mai putea intampla, cand esti intr-un avion, in ziua de marti, cand mercurul pulii mele este in retrograd si cand nu poti sa te impiedici sa-ti spui in gand: „bagamiaspulasamibagineldecreircarenupoatesaseopreascadingandit". Ei bine, aia de la horoscop stiau ce stiau. Nu motai de frica sa nu pierd ceva si, in sfarsit, anunta stewardesa ca incepem aterizarea. Nu trec trei minute si vad marea si fasia de aeroport pe care am mai aterizat de vreo 50 de ori pana acum cand, chiar cand imi propuneam sa-i fac in ciuda horoscopului, aud cum se tureaza motoarele la maxim si avionul o ia in sus. Dar cand spun sus, insemna sus, ca o racheta. Toata lumea geme si mai scapa cate un urlet, trei copii incep sa tipe si ne ridicam din nou in cer. Pilotul ne anunta ca am ratat aterizarea, de parca noi nu am fi vazut si simtit din plin (dovada in atasamentul urmator).
A doua e cu noroc si iata-ma in parcare, unde ma asteapta prietenul meu de o viata, JP. Ii povestesc pe drum cum mi-am petrecut martea cu mercurul retrograd si il rog sa mergem cu 5 la ora, daca se poate, ca sa nu deranjam cu nimic mercurul ala, care tocmai martea asta si- a gasit sa piarda meciul si sa retrogradeze. Ajugem, in sfarsit, in Cannes si, cand mai avem 5 metri pana la locul unde urma sa-mi pun capul jos... believe it or not... oprim la stop si un tigan colorat de soarele Africii ne intra in spate cu rabla lui de Peugeot. Ma bufneste un ras isteric si deschid portiera sa-mi iau bagajul si o iau la fuga catre cimitir, ca sa nu mai pierd timpul degeaba.”
