Pe 30 septembrie 2022, Putin a semnat oficial decretele de atașare a patru regiuni ale Ucrainei față de Rusia, după un discurs violent împotriva Occidentului. La rândul său, Zelensky, pe baza progreselor recente ale armatei ucrainene și a sprijinului NATO, îi avertizează pe ruși: „Veți fi uciși unul câte unul ca țapi ispășitori” atâta timp cât Putin este la putere. Neavând nicio simpatie pentru regimul autocratic rus și condamnând agresiunea Ucrainei, este acest lucru compatibil cu o critică la adresa manevrelor americane din Ucraina începând de la Maidan, a supunerii europene, a nerespectarii acordurilor de la Minsk? este acest lucru compatibil cu denunțarea megalomaniei radicale a lui Zelensky sprijinit de Ursula von der Leyen? se întreabă scriitorul Charles Rojzman în revista Causeur.
Să duci un război împotriva unui invadator, a unui agresor, a unui autocrat naționalist, da, dar să spui public că „elitele ruse vor fi ucise una câte una ca țapi ispășitori” și să ceri implicarea întregii lumi în acest război fratricid, arată o morbiditate singulară și o megalomanie narcisistă, aceea a unui actor care și-a găsit rolul vieții, încurajat de o geopolitică a rivalităților internaționale și de un spirit al vremurilor propice nebuniei colective.
Îmi este acum mai frică de Zelensky decât de Putin și mult mai frică de ecologiștii de stânga decât de toți oamenii de „extremă dreaptă” la un loc, fără să vreau să compar aceste personaje pe toate planurile, desigur. Cu Putin și Orban printre alții, știm cu cine avem de-a face și fiecare dintre noi putem, în funcție de propria sa viziune asupra lumii, să decidem ce credem despre acțiunile și intențiile lor, dar cum să nu vedem cine sunt oamenii ca Zelensky? Trebuie să recitiți Eric Fromm și cartea sa Pasiunea de a distruge, anatomia distrugerii ca să înțelegeți aceste personalități care, sub acoperirea unor intenții eliberatoare sau emancipatoare și a luptei împotriva opresiunii, vor să meargă până la capătul voinței lor narcisiste, chiar dacă aceasta înseamnă sacrificarea umanității. În ciuda calităților care le permit să ajungă la putere și să o păstreze, politicienii nu sunt întotdeauna scutiți de o formă sau alta de nevroză sau chiar de boli psihice.
Mai este posibil să avem îndoieli justificate cu privire la toată această afacere, în timp ce plângem morții și răniții, soldați și civili tineri angajați într-un conflict pe care nu toți și l-au dorit? Este posibil să vedem o diferență între războaiele pe care, într-o formă sau alta, toate marile puteri le duc, în funcție de interesele lor (sau mai degrabă ale elitelor lor conducătoare) și refuzul ferm de a negocia, de a face compromisuri pentru a ajunge la o pace onorabilă, cu prețul unei posibile catastrofe globale?
Pe aproape toate subiectele importante (politica de sănătate, războiul din Ucraina, printre altele...), dezbaterea a devenit imposibilă: apar stigmatizarea, esențializarea, demonizarea. Trebuie să-ți alegi partea și să riști să-ți pierzi prietenii, relațiile personale și profesionale, membrii propriei familii... Îndoiala trebuie înlăturată, asimilată conspirației sau înlocuită cu o altă conspirație. Nu numai că este imposibilă discuția civilizată, dar agresivitatea normală în dezbaterea autentică este înlocuită de ură. Susținem "diversitatea" și "diferențele", o sursă de bogăție și valoare adăugată, dar interzicem diferența de opinii. Infirmăm, dar nu discutăm. De parcă toată lumea ar trebui să posede adevărul. Faptele în sine sunt privite prin paharele adesea tulburi ale ideologiilor concurente. Când sunt cunoscute și nu sunt înlocuite cu propagandă.
Autor Charles Rojzman - Eseist și fondator al unei abordări și al unei școli de psihologie politică clinică, „Terapia socială”, practicată în Franța și în multe țări în prevenirea sau reconcilierea violenței individuale și colective.
