Contrar celor afirmate de unii, creșterea taxelor vamale nu este „o decizie impulsivă” sau un capriciu al unui iresponsabil egocentric, explică Nicolas-Jean Brehon, consilier onorific în Senatul francez pentru Le Figaro
S-a întâmplat. Președintele Trump a anunțat impunerea de taxe vamale pentru produsele importate: 10% în mod standard, 20% pentru Uniunea Europeană (UE), 34% pentru China și până la 46% pentru anumite țări. Efectele negative ale acestor suprataxe vamale sunt bine cunoscute. În primul rând, riscuri economice: escaladarea tarifară, redirecționarea fluxurilor comerciale, pericolul inflației, scăderea activității economice și chiar riscuri de închidere, după cum comentează presa regională (viticultori, morari, parfumieri, ciocolatieri…). Dar și riscuri politice în Europa, întrucât statele membre nu sunt dependente de piața americană în aceeași măsură. Va reuși UE să rămână unită pentru a decide, sau nu, o reacție? Având în vedere că nici măcar măsurile antidumping împotriva automobilelor electrice din China – evident necesare – nu au fost adoptate decât la limită (votate cu 10 voturi pentru, 5 împotrivă și 12 abțineri), ne putem imagina că situația va fi similară și în cazul taxelor vamale. „O dificultate enormă pentru Europa”, a comentat prim-ministrul francez. Mercedes contra "cuvée Napoléon" (cognacul), Germania contra Franței – o dilemă veche.
Dar creșterea taxelor vamale nu este „o decizie impulsivă” niciun capriciu al unui iresponsabil egocentric, așa cum s-a sugerat. Chiar dacă declarația sa privind „tariff – taxă vamală – cel mai frumos cuvânt din dicționar” (poate din analogie cu „sheriff”?) trădează mai degrabă siguranța unui cizmar decât a unui nobil, pot fi identificate patru argumente pozitive – cel puțin din perspectiva americană.
Primul argument: Trump revine la origini. Înainte de a fi o măsură de protecție, taxa vamală – moștenitoarea dreptului de trecere local – a fost timp de secole o sursă de venit fiscal. Argumentul protecției tarifare a apărut abia în secolul XIX. Odată cu apariția fiscalității moderne (impozitul pe venit, TVA) și dominația intelectuală a liberului schimb, taxele vamale au ajuns să fie considerate arhaice și aproape rușinoase. În special pentru UE, care stabilește taxele pentru întregul bloc comunitar, le colectează prin intermediul statelor membre, care apoi le transferă către bugetul european (diminuate cu 20% pentru acoperirea costurilor de colectare). UE a căutat constant să reducă ponderea acestora în bugetul său, negociind reduceri reciproce prin acorduri comerciale. În 1980, taxele vamale reprezentau jumătate din veniturile europene, o treime în 1985, un sfert în 2000 și doar 14,5% în 2025 (22 miliarde de euro). Scăderea acestor taxe a fost compensată prin creșterea contribuțiilor directe ale statelor, conform principiului vaselor comunicante: cu cât UE colectează mai puțin din exterior, cu atât ia mai mult de la contribuabilii proprii. O reducere globală de 1% a taxelor vamale (de la 5% la 4%) implică o creștere de 900 de milioane de euro în contribuția Franței la bugetul UE. Prin creșterea taxelor vamale, administrația americană speră la venituri de 600 de miliarde de dolari anual, care să permită o reducere echivalentă a impozitelor pe venit ale cetățenilor americani. De urmărit.
Taxe vamale versus curs de schimb? Aceasta este o întrebare cu mult mai serioasă decât repetițiile sterile despre psihologia haotică a unui președinte.
Al doilea argument: relocalizarea. Arma taxelor vamale (folosită deja în 2018-2019) face parte dintr-un plan mai amplu de renaștere industrială și relocalizare, construit pe baza unui set de măsuri adoptate în ultimii trei ani (sub președinția Biden): Inflation Reduction Act (IRA), reglementări pentru semiconductori (Chips Act), pentru materiile prime critice (CRMA), și pentru industria cu emisii zero (NZIA). Australia, afectată și ea de taxele pe oțel, a încercat să se poziționeze ca un partener neutru (SUA are chiar excedent comercial cu Australia), dar fără succes: „Dacă nu vor taxe, să producă în SUA”, a transmis, în esență, președintele american. Mai multe companii au reacționat deja prin planuri de investiții în SUA. Inclusiv în domeniul oțelului (ArcelorMittal) și al automobilelor (Hyundai, OPmobility) – ținte privilegiate ale liderului american… Industria, sursă a puterii – acesta este noul pariu american, o „declarație de independență economică”. Cine a înțeles asta în Europa?
Al treilea argument: legarea taxelor vamale de valoarea dolarului. Trebuie citit Stephen Miran, cel mai influent consilier economic al președintelui american. „Doctrina Miran” pornește de la ideea supraevaluării dolarului, care subminează competitivitatea americană, adăugându-se la „șocul chinez”. Supra-evaluarea dolarului este greu de controlat, deoarece este monedă de rezervă și de tranzacționare la nivel global, iar politica monetară a Rezervei Federale influențează puțin valoarea sa. Mai grav, dacă planul industrial are succes, moneda se va întări și mai mult. Desigur, riscul inflației există, dar este atât punctual (prețurile cresc o dată cu taxele, dar nu recurent), cât și limitat, așa cum s-a demonstrat în 2018-2019. Așadar, cum poate fi slăbit dolarul? Forțând băncile centrale ale partenerilor să reducă rezervele în dolari și/sau să-și aprecieze propriile monede. Taxe vamale contra curs de schimb? O întrebare cu adevărat serioasă. Dar cine o pune?
Al patrulea argument: în logica tranzacțională a președintelui american, taxele vamale sunt în primul rând un instrument de negociere – bazat pe frică („atenție, pot lovi mai tare”) și incertitudine („îmi păstrez flexibilitatea”). Va trebui urmărit cu atenție modul în care tema taxelor vamale se va articula cu cea a apărării europene sau cu un posibil acord comercial cu China. Asta presupune cel puțin la fel de multă gândire strategică pe termen lung câtă reacție pe termen scurt. O adevărată provocare pentru o Europă care are deja dificultăți în a se mobiliza coerent.
