Într-un nou eseu stimulant și plin de umor, filozoful și scriitorul Pascal Bruckner întocmește arheologia unei forme neașteptate de „mare resemnare”: tentația de a renunța la înfruntarea existenței.
Scriitorul vorbește despre cartea lui într-un interviu în Le Figaro.
- LE FIGARO. - Cartea dvs se deschide cu un portret al lui Oblomov, eroul romanului lui Goncharov... Cum a devenit acest personaj din literatura rusă emblematic pentru timpul nostru?
Oblomov este un mic nobil de lângă Sankt-Petersburg care suferă de o boală ciudată: locuiește în pat. Să se ridice, să-și scrie corespondența, să iasă, să se vadă cu prietenii și, și mai rău, să întâlnească o femeie, îl costă mult. Nu se poate decide să o facă: după cel mai mic efort, trebuie să se întindă și să doarmă. Prin acest personaj devenit clasic în Rusia, Goncharov a evidențiat o trăsătură caracteristică rușilor și care l-a iritat pe Lenin: pasivitatea.
L-am citit pe Oblomov în izolare și am avut senzația că acest roman descrie situația noastră: și noi la fel ca el, bărbat sau femeie, după un moment de revoltă împotriva regulilor sanitare, am alunecat în această viață cvasi-vegetativă cu o oarecare complezență. Mulți dintre noi am ajuns ca acei prizonieri care suspină, odată eliberați, după gratiile celulei.
- Mentalitatea renunțării și tentația coconului pe care o descrii este rezultatul izolării și al crizei de sănătate? Privind în urmă, am făcut prea multe?
Izolarea n-a fost atât o noutate cât a fost revelatorul unei mentalități anterioare care a început la sfârșitul secolului al XX-lea. De la începutul anilor 2000, calamitățile s-au succedat pe capul nostru, terorismul islamist, încălzirea globală, urmată de pandemie, războiul din Ucraina. Acest cumul de nenorociri traumatizează durabil tinerii crescuți în Europa de Vest, în dulceața păcii și în promisiunile bunăstării. Aceasta este generația Greta, care nu este deloc pregătită să facă față adversității și se blochează în panică, lacrimi și imprecații împotriva bătrânilor săi. Starea de spirit a unei fracțiuni a tinerilor și a anumitor elite din Occident este de sfârșitul lumii. Pentru toate problemele reale cu care ne confruntăm, aducem o singură soluție: teroare și izolare, fuga către mediul rural, izolare în comunități mici, supraviețuire panicată în așteptarea căderii cortinei.
Toată această dramaturgie, aceste strigăte scandalizate duc în cele din urmă la inerție, acesta este paradoxul. A ne lăsa să credem că vom depăși încălzirea globală urcându-ne pe biciclete sau ciugulind mâncăruri organice este o prostie absolută. În fața coronavirusului, am făcut prea multe și nu destul, cu o abundență de birocrație, ordonanțe și intimidări administrative care își vor lăsa amprenta. Această confuzie poate fi explicată prin noutatea absolută reprezentată de această boală. Cu toate acestea, nu ne-am scufundat în dictatură, nu am devenit China lui Xi Jinping, încă parțial în izolare.
- „Marea demisie” ar fi așadar doar simptomul unui rău care a preexistat crizei Covid? Cum este el parțial legat de ecrane și telefoane mobile?
Izolarea voluntară în 2022 nu mai este cea a pustnicului de altădată sau a călugărului. Ea este hiperconectată la lume datorită ecranelor. Ce folos să ieșim, de acum înainte, spre lume, din moment ce lumea vine spre noi? Aceasta explică lipsa spectatorilor experimentată de teatru, cinema și artele spectacolului. Călătoria este acum înlocuită de mobilitate, acest concept vag care ne invită să abandonăm expedițiile îndepărtate, prea costisitoare din punct de vedere al gazelor cu efect de seră, pentru explorarea localului.
Scena universală a omului contemporan este fotoliul sau canapeaua în fața unui ecran, singura apărare împotriva ororii lumii care vine la noi filtrată de imagini și ne întărește apetitul pentru casă. Mai ales că am introdus în apartamentele noastre, casele noastre, un element care le lipsea strămoșilor noștri: confortul extrem, facilitățile tehnice de ultimă generație. De aici tensiunea dintre apetitul pentru descoperire și bucuria prudentă a statului în casă. Vom reuși să păstrăm gustul pentru ceilalți și pentru a fi în aer liber sau vom rezista în papuci și halate asaltului lumii crude?
- Răul este occidental sau mai ales francez? Unii oameni denunță un sistem social care favorizează „asistații sociali” în detrimentul muncii și al meritului...
Protecția legitimă de care ne bucurăm în Europa de Vest, și mai ales în Franța, degenerează adesea în nemulțumiri cronice, în asistență mereu dezamăgită: orice ar face statul sau comunitățile, nu este niciodată suficient. Ajutorul care ni se dă ne mărește slăbiciunea și ne face să confundăm contrarietatea cu tragedia. Când totul este bine, autoritățile publice trebuie să ne lase în pace, dar, la prima supărare, le cerem să aibă grijă de noi.
Critica muncii din stânga este veche și datează din secolul al XIX- lea si din primele începuturi ale socialismului. Să nu uităm că Paul Lafargue, ginerele lui Karl Marx, a publicat Dreptul la lene în 1883, unde denunța condițiile deosebit de grele ale muncitorilor vremii. Dar soluția pe care o propune, a munci doar câteva ore și a se distra în spectacole, anunță curios societatea de consum. Reducerea vieții profesionale, generalizarea muncii de acasă și un posibil venit pentru toți de la naștere până la deces riscă să condamne o mare parte a populației la simpla petrecere a timpului liber. Cu această posibilă inversare: activitatea ar deveni luxul privilegiaților, iar lenevia, povara celor mai săraci. Clasele muncitoare ar fi abonate la divertisment perpetuu și, prin urmare, deposedate de orice control asupra destinului lor, în timp ce clasele dominante ar arăta suprasolicitarea ca simbol al superiorității lor. Pe scurt, munca, blestemul străvechi al sclavilor, avea să devină privilegiul stăpânilor. Nu sunt sigur că este o perspectivă deosebit de încurajatoare.
- Explicați că declinismul și catastrofismul sunt cele două mari ideologii ale societăților noastre occidentale. Sunt decliniștii și catastrofiștii ideologi sau realiști, sau chiar vizionari? Amenințările acumulate, atât geopolitice, cât și ecologice sau legate de sănătate, par să-și confirme diagnosticul?
Una este să avertizezi de pericole, să-ți faci griji pentru viitorul Franței, al Europei sau al planetei, alta este să declari deznodământul inexorabil, sfârșitul lumii deja înregistrat. Aceste mari ideologii sunt profeții care se împlinesc de sine, ele aduc exact lucrul de care se tem. Ele încurajează inerția, deoarece jocurile sunt deja făcute. Dacă una este mai în dreapta, cealaltă mai în stânga, amândoua au în comun faptul ca ne sperie ca să stăm acasă. Astfel, faimoasa lume de după este deja lumea dinăuntru, romantismul negativ al vremii, a prestigiului casei "matrice", a casei "leagăn" care ne protejează de toate pericolele.
- Într-un anumit fel, declinismul, mai mult decât o ideologie a renunțării, nu poate fi citit ca un îndemn la acțiune?
Pentru a chema la acțiune, declinismul nu ar trebui să fie ceea ce este: o constatare mai degrabă decât un diagnostic îngrijorat. Există nenumărate perioade în istorie când gânditorii și profeții au anunțat declinul inevitabil al unei societăți. Cu riscul de a confunda schimbarea cu concluzia. Nu orice metamorfoză anunță o apocalipsă și acest lucru este valabil atât pentru națiuni, cât și pentru climă. Frica este adesea un alt nume pentru fatalism, pentru resemnarea față de propria noastră neputință. Ea este cea care aduce extremiștii la putere sau îi conduce pe tineri să asculte vestitorii haosului.
- Unul dintre capitolele cărții tale se numește „Falimentul lui Eros”. Explicați că constrângerile de sănătate se intersectează cu injoncțiunile #MeToo...
Cu doar câteva luni în urmă, un ziar de seară a titrat recesiunea sexuală a tinerilor. Atmosfera de panică în care trăim a trebuit inevitabil să aibă consecințe asupra vieții amoroase. SIDA, mai întâi, apoi Covid-ul duc la noi suspiciuni. Dacă prima poate fi respinsă datorită unor precauții elementare, al doilea, pe de altă parte, este de o natură atât de aleatorie încât poate fi luat în timpul unei simple conversații. Înțelegem că sărutul, de exemplu, a devenit un fel de comoară națională în pericol de a fi inclusă în patrimoniul Unesco.
La această frică fizică se adaugă, evident, extremele neo-feminismului: dacă orice tânăr care își începe viața amoroasă este convins că penisul său este un instrument de agresiune, dacă orice tânără este convinsă că dragostea heterosexuală este viol, este de înțeles că amândoi ezită să se îmbarce în această aventură copleșitoare care este iubirea trupească. În evanghelia neofeminismului post-MeToo, omul nu ar trebui educat, ci reeducat. Unul din doi sau trei bărbați este un potențial agresor, explică neo-feministele. Bărbatul, și mai ales bărbatul alb, ne spune această doxă, poartă violență în el, așa cum norul poartă furtuna.
- În acest context, ce părere aveți despre dezbaterea pe tema eutanasiei? Ar trebui să o vedem ca pe o nouă cucerire a libertății sau ca pe o renunțare finală?
Sunt în favoarea morții asistate în cazul meu. „A muri este pasiv, sinuciderea este activă”, spune Malraux în Conditia Umană. Pe de altă parte, legiferarea cu privire la sfârșitul vieții pentru toți mi se pare plină de un pericol evident: acordarea unei puteri necuvenite părinților și descendenților asupra unei persoane aflate la sfârșitul vieții de care ar dori să scape. Când suma suferințelor devine intolerabilă, când decăderea fizică și psihică amenință, înțeleg pe deplin că bolnavii vor să moară cât mai repede cu putință. Dar moartea asistată trebuie să rămână o decizie personală luată în toată luciditatea, ceea ce este, cred, cazul în Elveția și Belgia. În acest sens, am o mare admirație pentru Hugo Claus, care, suferind de boala Alzheimer, a optat pentru moartea voluntară într-un spital din Anvers: după ce a băut șampania cu soția și editorul său, s-a întins să primească doza fatală. Jos pălăria!
- Sunt „Papucii sacri” pe care îi descrii, simptomul suprem al oboselii foarte mari a civilizației occidentale?
Când trupele ruse au invadat Ucraina pe 24 februarie, eram siguri că ucrainenii vor fi zdrobiți și Europa va fi zdrobită după niște proteste de fațadă. Cu toate acestea, societățile noastre s-au ridicat ca una împotriva Moscovei și au întărit sancțiunile, NATO a fost revitalizată și a primit aderarea de noi membri. Chiar și America foarte precaută și foarte izolaționistă, după o lungă amânare și după primele succese ale armatei ucrainene, a început să livreze arme Kievului.
Această schimbare la față occidentală a fost o surpriză divină pentru mine. Eram mai puțin lași și mai preocupați de libertate decât credeam, cu riscul de a suferi, în schimb, de pe urma sancțiunilor impuse. Apar două întrebări: vom supraviețui, uniți, privării de energie, creșterii costului alimentelor de bază? În sfârșit, o întrebare crucială la care nu avem răspuns pentru moment: va salva Ucraina Europa și chiar Statele Unite de la prăbușirea lor, de la divizarea lor? Aceasta este marea necunoscută a anilor care urmează. Putem spune deja asta: suntem mai puternici decât credem, dușmanii noștri sunt mai slabi decât cred ei.
