Pentru Pierre Lellouche fostul președinte al Adunării Parlamentare NATO, intrăm într-o nouă fază a conflictului în care sunt plauzibile pierderi umane imense. Iar absența totală a dezbaterii în societățile noastre asupra strategiei de adoptat ar putea avea consecințe grave, avertizează el în Le Figaro
Pierre Lellouche a prezidat Adunarea Parlamentară a NATO.
Pe măsură ce aniversarea sumbră a primului an de război din Ucraina se apropie, ambele părți se pregătesc activ pentru al treilea act al conflictului, posibil decisiv. Primele două vor fi fost atâtea eșecuri umilitoare pentru agresor: Rusia lui Putin. În martie, armata rusă, învinsă în fața Kievului, a fost nevoită să se retragă cu pierderi considerabile spre Donbass. Ieșirea din „operațiunea specială” care urma să aducă în trei zile capitularea regimului de la Kiev, părere împărtășită în mod ironic de Washington la început... Pierzând această primă rundă, Rusia a trebuit să renunțe la obiectivul său strategic principal: anexarea întregii Ucraine întreagă sau, cel puțin, recâștigarea controlului asupra acesteia prin decapitarea puterii existente;
Nu numai că Rusia nu mai poate spera să cucerească Ucraina militar, dar această țară și-a găsit unitatea ca națiune și ancorarea definitivă în Europa. Dar acest prim act, dezastruos pentru Moscova, a vestit un al doilea, la fel de dezastruos. La sfârșitul verii, puternic rearmată din aprilie de către Statele Unite, în special prin intermediul dronelor, arme moderne antitanc și antiaeriene și artilerie cu rază lungă de acțiune de foarte mare precizie armata ucraineană a reușit să efectueze o dublă ofensivă strălucitoare. Contraatacul, pregătit prin „jocuri de război” la Pentagon, a dus din nou la o înfrângere zdrobitoare pentru armata rusă, forțată să se retragă la nord și la sud de o linie de front de o mie de kilometri. Rusia a eșuat astfel la Harkov și a cedat orașe-cheie precum Izium, Lyman și chiar Herson, reducând cele patru provincii încă „anexate” cu mare pompa de Putin, în cadrul unei sărbători pe 30 septembrie la sala Sfântul Gheorghe al Kremlinului.
Speranța și-a schimbat apoi tabăra, iar Zelensky, care în martie părea pregătit să negocieze, abandonând chiar orice idee de aderare la NATO, a început să vorbească despre „victorie” și recucerirea teritoriilor ocupate, inclusiv a Crimeei. S-a vorbit chiar la Kiev despre o nouă ofensivă rapidă ucraineană către coridorul sudic și peninsula Crimeea. Dar în această lună de februarie, orizontul pare să se întunece din nou. Pe teren, armata ucraineană suferă: pierderile sale ar ajunge la peste o sută de mii de soldați uciși sau răniți (dar Ucraina are 40 de milioane de locuitori, față de 140 de milioane de ruși). A trebuit să amâne fără întârziere ofensiva pe care dorea să o conducă spre Crimeea la începutul iernii. În schimb, este nevoită să mobilizeze forțe considerabile pentru a contracara, cu greu, împingerea rusă asupra Bakhmut, alimentată de mobilizarea a 300.000 de militari decretată de Putin, la care s-ar putea adăuga, se spune, jumătate de milion de oameni în plus.
Stocurile sunt scăzute în Europa, după 30 de ani de dezarmare fiscală în numele „dividendurilor păcii”, și încep să pună o problemă chiar în Statele Unite.
Pierre Lellouche
Pentru că, în ciuda multiplelor disfuncționalități ale armatei sale și a succesiunii de umilințe suferite, de la scufundarea navelor până la atacul asupra podului din Crimeea sau a bazelor aeriene de pe teritoriul Rusiei, în ciuda pierderilor enorme de echipamente și oameni (200.000 de soldați uciși sau răniți), „Țarul” nu a renunțat la niciunul dintre obiectivele sale: cel puțin, să păstreze Donbasul și Crimeea și, mai degrabă decât să piardă Ucraina, să o distrugă metodic, așa cum o face din toamnă, cu loviturile sale aeriene mortale asupra populației civile și a infrastructurii. Pentru că, în ciuda unei scăderi semnificative a PNB-ului său și a unui deficit de 47 de miliarde de dolari în 2022, economia rusă rezistă șocului sancțiunilor: gaze și petrol, pierdute pentru Occident, India și chiar Arabia Saudită. Opinia publică pare resemnată sau convinsă de propaganda Kremlinului („Rusia atacată de întreaga lume occidentală”), cei antirăzboi fiind în închisoare sau forțati să emigreze. Întărit în continuare de atitudinea „Marelui Sud”, care refuză să se alăture condamnărilor și sancțiunilor occidentale limitându-se la o neutralitate prudentă (China, India, Indonezia, Africa, statele din Golf sau America Latină), Putin se pregătește pentru un război lung, îngropându-și armatele în mai multe linii defensive de-a lungul liniei frontului și așteaptă ca uzura să-și facă efectele pe partea cealaltă.
Pe de altă parte, tocmai începem să înțelegem că timpul nu este neapărat de partea Ucrainei. Cu o scădere de peste 35% a PIB-ului său, infrastructura sa industrială grav avariată sau distrusă, Ucraina are nevoie de 5 miliarde de euro în fiecare lună, bani pe care aliații americani și europeni îi furnizează de aproape un an, în afară de armament... Dar pentru cât de mult timp încă și cu ce consecințe? Armele trebuie reînnoite într-un ritm frenetic, fără precedent de la al Doilea Război Mondial. Stocurile sunt scăzute în Europa, după 30 de ani de dezarmare fiscală în numele „dividendurilor păcii”, și încep să pună o problemă în ciar și în Statele Unite. Cu toate acestea, industria de apărare întârzie să se pună în modul „economia de război”, chiar și cu cele 850 de miliarde de dolari votate pentru Pentagon în 2023 și oricum durează doi ani pentru a fabrica un lansator de rachete HIMARS sau un tun Caesar... Rămâne „spatele”, adică esențialul: consimțământul politic al democrațiilor de a continua să plătească, așa cum spune președintele Macron, „prețul libertății”. În Statele Unite, sprijinul financiar pentru Ucraina a fost asigurat cel puțin până la 1 octombrie, sfârșitul anului fiscal curent. Chiar înainte de a lăsa locul majorității (scurte) republicane alese în noiembrie, anterioară Camera Reprezentanților a alocat, la cererea lui Joe Biden, 45 de miliarde de ajutoare Ucrainei pentru 2023, în plus față de cele 50 de miliarde alocate în 2022 iar încă cinci miliarde de arme tocmai au fost alocate în ianuarie.
Dincolo de asta, contextul politic pare mai puțin favorabil: nu va fi ușor să treci cu un nou pachet de ajutoare de câteva zeci de miliarde de dolari în lunile următoare, în timp ce mărimea datoriei (28.000 de miliarde de dolari!) devine problema centrală în dezbaterea politică de la Capitol Hill și că o minoritate de republicani Trumpiști/izolaționiști nou aleși au anunțat deja că intenționează să inverseze această politică de „cec în alb”. Reînnoirea altor linii de credit va fi în orice caz afectată de începerea campaniei prezidențiale şi primele declaraţii de candidaturi. Până acum, este important de remarcat, Ucraina nu a jucat strict niciun rol în alegerile intermediare și nici în dezbaterea politică internă americană dominată de avort, economie și polarizarea foarte puternică în jurul problemelor societale. În ciuda mobilizării marilor mass-media americane în favoarea Ucrainei, opinia publică a rămas, spre deosebire de Europa, foarte îndepărtată sau chiar indiferentă față de conflict.
Situația de pe această parte a Atlanticului este mult mai problematică, în ciuda aparentei unanimități în ceea ce privește urmărirea angajamentului european alături de Ucraina, așa cum a proclamat de fiecare dată președintele omniprezent al Comisiei, care a profitat de circumstanțe pentru a se prezenta în sine drept conducător de război al Europei (dar fără nici cea mai mică legitimitate pentru a face acest lucru). Pentru că dacă Statele Unite sunt în mod obiectiv marii câștigători ai conflictului, după ce și-au recăpătat conducerea de necontestat asupra Alianței la șase luni după jalnicul lor fiasco afgan, și au găsit în Europa o piață uriașă pentru gazele lor naturale lichefiate, precum și pentru industriile lor de armament, economiile europene se află într-o situație complet diferită. Lovită puternic încă din vară de închiderea robinetului rusesc de gaz ieftin, de embargoul său asupra petrolului rusesc în decembrie, două evenimente majore, agravate de propriile sale alegeri ideologice antinucleare, Europa suferă acum din cauza creșterii vertiginoase a costurilor energetice, fapt necunoscut americanilor. Explozia costurilor care generează o inflație considerabilă, inclusiv la produsele alimentare de bază (11% în medie și 9% în zona euro); o scădere bruscă a creșterii; și închiderea multor întreprinderi, prin urmare creșterea șomajului, în perspectiva anului 2023 și ulterior,
Aliații din spatele Statelor Unite au decis așadar să-și asume riscul de a aluneca iremediabil în spirala cobeligeranței, deschizând calea unor posibile derapaje...
Pierre Lellouche
În fața suferinței sociale care rezultă, guvernele înmulțesc cecurile și alte petice finanțate (cu excepția Germaniei) prin datorii, chiar dacă ratele dobânzilor cresc, BCE, după FED, încercând să reducă inflația. Pe scurt, europenii, chiar dacă nu toți o spun așa, au intrat în partea grea: economia de război. O perspectivă susținută cu siguranță în Polonia sau în țările baltice, convinși că este necesar să se pună capăt odată pentru totdeauna imperialismului rus. Dar mult mai puțin evident în altă parte, pe măsură ce dificultățile economice și sociale continuă. De aici urgența de a pune capăt cât mai repede războiului de uzură care se declanșează și de a recâștiga inițiativa cu o ofensivă cât mai masivă chiar în următoarele câteva luni, probabil la sfârșitul iernii.
Acesta este al treilea punct de cotitură, articulat în ianuarie de doi foști miniștri americani de renume, Condoleezza Rice și Robert Gates, care tocmai a fost decis. După o intensă activitate diplomatică între Kiev și aliații săi, vizita șefului CIA, William Burns la Kiev, cea a șefului de stat major al Pentagonului în Polonia, culminând cu cea de-a opta întâlnire a „Grupului de contact” a 50 de țări aliate ale Ucrainei, în jurul secretarului Apărării Lloyd Austin, la baza americană din Ramstein, Germania, pe 20 ianuarie. Condus de administrația Biden, impulsionat constant de Zelensky, planul, anunțat ca atare de Pentagon, are în vedere să ofere Ucrainei toate mijloacele de care va avea nevoie pentru a reuși ofensiva, pentru ca „să străpungă liniile rusești de apărare și astfel să forțeze sfarșitul razboiului prin victorie pe teren".
Așa au fost prezentate livrări de arme din ce în ce mai impresionante luna aceasta: mai multă artilerie, bombe ghidate cu laser, sute de vehicule. Se mai pune problema, dincolo de bateriile antiaeriene Patriot pe care ucrainenii vor fi (aceasta este o premiera) antrenați pe teritoriul american (pe baza Fort Sill, in Oklahoma), de a livra vehicule blindate medii, dar mai ales, în curând, tancuri grele; Tancuri britanice și în special Leopard II germane care vor fi luate din stocurile poloneze, finlandeze, spaniole și chiar germane. În timp ce armata americană va găzdui unități ucrainene în Germania, pentru a le instrui în tehnicile de utilizare combinată a armelor.
Spre supărarea partenerilor săi, cancelarul german Olaf Scholz a rezistat mult timp presiunii, refuzând să permită transferul tancurilor grele în Ucraina, pentru a evita să facă un pas potențial periculos în escaladarea cu Rusia. A cedat abia la sfarsitul lunii ianuarie, abia dupa ce a primit asigurarea livrarii a aproximativ treizeci de tancuri Abrams de catre Washington, confirmând astfel ca acest conflict este condus de America singura, „cuplul franco-german” încă sărbătorit trei zile mai devreme, la Paris, de Macron și Scholz, neavând literalmente niciun rol în acest conflict. In fața riscului ca conflictul să se deterioreze, fără vreun învingător sau învins real, dar cu un război latent care avea să se prelungeasca în timp - întreaga Ucraină devenind atunci un fel de „conflict înghețat” uriaș de pe continent – sprijinul pentru Ucraina riscă să se erodeze în timp. Aliații din spatele Statelor Unite au decis așadar să-și asume riscul de a aluneca iremediabil în spirala cobeligeranței și a unei confruntări din ce în ce mai directe cu forțele ruse, deschizând calea unor posibile derapaje...„Trebuie să săpăm mai adânc”, a spus solemn secretarul american al Apărării înaintea celor 50 de delegații adunate la Ramstein. „Poporul ucrainean ne urmărește, Kremlinul ne urmărește, istoria ne urmărește."
În fața unor astfel de riscuri, absența totală a dezbaterii în societățile noastre, cu excepția Germaniei, dar mai ales aici, în Franța, este cu adevărat îngrozitoare.
Pierre Lellouche
O astfel de opțiune, pe care nimeni, în afară de Scholz dintre liderii occidentali, nu a îndrăznit să o pună sub semnul întrebării, adăpostește totuși cel puțin trei pericole serioase, pe care le vom rezuma după cum urmează, în ordine crescândă de gravitate:
Primul este că ofensiva eșuează, sau cel puțin nu reușește, chiar și cu una sau două sute de tancuri occidentale, să alunge armatele rusești din Donbass și Crimeea. Un risc pe care generalul Milley, pentru a doua oară, a îndrăznit să-l formuleze public la Ramstein: „din punct de vedere militar, susțin că va fi foarte greu să expulzezi forțele ruse din toate zonele ocupate ale Ucrainei în acest an” . În acest caz, cu excepția cazului în care există o nouă „supratensiune” pe partea de vest și, prin urmare, trecerea unei noi etape în escaladare (avioane F16 revendicate de Kiev?), ruşii s-ar găsi întăriţi în dorinţa de a continua războiul până când Ucraina, slăbită şi împinsă de aliaţii săi, va ajunge să accepte o aşezare teritorială care nu i-ar fi favorabilă.
Al doilea este invers: că ofensiva amenință să reușească. Văzând că apărările sale sunt pe cale să fie măturate datorită mijloacelor oferite de NATO, Kremlinul ar putea atunci să ia în considerare lovirea, în special, pe teritoriul polonez, a concentrărilor de arme occidentale livrate Ucrainei. Ceea ce ar declanșa Articolul V al NATO și riscul foarte real al unui conflict deschis.
Al treilea pericol este următorul grad de escaladare: dacă ofensiva reușește și Rusia este pe punctul de a pierde Crimeea, teritoriu pe care îl consideră al său, Kremlinul ar putea decide atunci să treacă pragul armelor neconvenționale, așa cum se prevede în doctrina sa militară și așa cum au indicat în mod clar liderii săi. În toate cele trei cazuri, sunt previzibile pierderi umane imense. În fața unor astfel de riscuri, absența totală a dezbaterii în societățile noastre, cu excepția Germaniei, dar mai ales aici, în Franța, este cu adevărat îngrozitoare.
Presa unanimă, ca și comentatorii și alți geopoliticieni de salon, ne spun în fiecare zi că victoria este la capătul rachetei HIMARS și că rușii nu vor îndrăzni niciodată să folosească arme nucleare. Pe de altă parte, ni se spune, Ucraina ne oferă o „lecție de curaj”, că „nu luptă doar pentru independența sa, ci și pentru libertatea Europei și a Statelor Unite” , că „ victoria Ucrainei trebuie să fie totală, fără drept de apel” , că din „erbivori” trebuie să devenim „carnivori”, și că și mai bine, trebuie să profităm de acest război pentru a scăpa o dată pentru o dată planeta toți acești dictatori, de la Beijing la Moscova, de la Teheran la Baku, fără a uita Ankara, Caracas, Havana și alte câteva”. Program vast, cum spunea de Gaulle... Pe scurt, un adevărat climat al verii 1914!
Orice opinie în afară de sprijinul necondiționat al Ucrainei „până la victorie” îl face pe autorul său imediat vinovat de Putinism și de înaltă trădare.
Pierre Lellouche
În ceea ce îl privește pe Macron, schimbările lui pe acest subiect nu încetează să enerveze (cum să fie Chamberlain și Churchill „în același timp”); cel mult își găsește favoarea în ochii moraliștilor noștri, pentru că a impulsionat livrările de tancuri în Ucraina, hotărând să trimită niște vechi AMX10 RC... Între stagnare și escaladare, varianta de a încerca să-i pună capăt cât mai repede posibil cu o victorie pe teren poate fi cu siguranță justificată, cu condiția totuși să nu agraveze situația... și să precizăm în sfârșit clar care sunt scopurile acestui război. Ucraina vrea „victorie”. Foarte bine. Și repetăm, în fiecare cancelarie occidentală, mantra că, da, „vom însoți Ucraina” până la capăt, „până la victorie”. Dar care e aceea? Retragerea forțelor ruse la granițele din 23 februarie 2022 sau la cele din 1991, inclusiv Crimeea?
Sau așa cum susțin unii din jurul lui Zelensky sau în capitalele baltice și poloneze, până la capitularea Rusiei? La răsturnarea lui Putin, urmată de judecata sa în fața unui tribunal internațional? Suntem cu adevărat siguri că aceste scopuri de război sunt împărtășite de toți sau că sunt chiar atinse prin continuarea, sau chiar intensificarea luptei? Cel puțin s-ar fi putut spera ca aceste întrebări, ca și opțiunile care decurg din ele, să fie dezbătute în Parlament, sau în presă, și nu doar în secretul cancelariilor. Dar nimic de genul acesta nu se întâmplă și din motive întemeiate: orice altă opinie decât sprijinul necondiționat al Ucrainei „până la victorie”, conform formulei magice stabilite acum, îl face pe autorul său imediat vinovat de Putinism și de înaltă trădare.
După cum notează foarte lucid Edgar Morin (100 de ani), într-o lucrare recentă: „A vorbi de încetarea focului, de negocieri, este denunțat ca o capitulare rușinoasă de către beligeranți, care încurajează războiul pe care vor să-l evite cu orice preț în casa lor". Prin urmare, ar exista un singur adevăr, pe care toată lumea este chemată să-l împărtășească. Cea mai mică întrebare devine imediat imorală, deci intolerabilă. Mă întreb dacă, odată cu războiul din Ucraina, wokismul nu ar fi câștigat geopolitica... Totuși, după un an de război și sute de mii de victime, confruntați cu forța distructivă îngrozitoare a armelor de înaltă tehnologie care transformă combatanții în „carne tocată”, conform propriilor mărturii, nu este este timpul să ne întrebăm despre o cale de ieșire din acest război care este altceva decât continuarea acestei măcelării?
Este foarte interesant de observat că înainte de conferința de la Ramstein, generalul Mark Milley, șeful Pentagonului, avusese curajul să spună public că acest război nu va fi câștigat de nimeni, dând de înțeles că era timpul să spunem „Opriți”. Și Henry Kissinger (100 de ani ca Morin) care tocmai și-a amintit cu curaj cum, în timpul Primului Război Mondial, s-a confruntat cu pagubele îngrozitoare cauzate de armele moderne ale vremii (de care liderii au luat cunoștință abia după hecatombele din 1915 -16), s-au încercat încercări de mediere, zadarnice este adevărat. De ce această dezbatere este total absentă printre noi, inclusiv în stânga?
Păcat că Emmanuel Macron, care nu cu multă vreme în urmă vorbea despre Franța ca fiind o „putere a echilibrului”, pare să o uite, îmbarcându-se fără rezerve în dube americane...
Pierre Lellouche
DeGaulle era obsedat de riscul de a vedea Franța, și în special Franța nucleară, târâtă într-o escaladare pe care nu o va mai putea controla. De aici retragerea comandamentului integrat al NATO, și mai ales a Grupului de planificare nucleară (NPG), pilotat doar de americani. Ce modestie atlantistă ne conduce astăzi să reducem la tăcere orice dezbatere asupra riscului neneglijabil al unei spirale? Am uitat că acest război din Ucraina vede nu mai puțin de patru puteri nucleare, printre care și Franța, confruntându-se, prin intermediari ucraineni, și că implică și securitatea noastră? Ar trebui să ne resemnăm, fără a reacționa, să lăsăm conflictul din Ucraina să se transforme într-un război nedeclarat, prin procură, între Statele Unite și în spatele lor NATO, și Rusia? Dacă cu siguranță trebuie să sprijinim Ucraina și să o ajutăm în lupta ei de a-și recupera integritatea teritorială, trebuie să facem acest lucru riscând oricând o spirală dezastruoasă, ca în 1914, cu, între timp, riscul de a ne compromite economiile noastre si consensul social sau trebuie să cautăm căi de ieșire din criză prin negociere?
O negociere ale cărei linii mari ar fi: retragerea forțelor ruse de la granițele din 23 februarie, referendumuri sub controlul ONU în Est, garanții de securitate pentru cei doi beligeranți însoțite de un plan de reconstrucție a Ucrainei finanțat parțial de Rusia. Păcat că Emmanuel Macron care vorbea nu cu mult timp în urmă despre Franța ca pe o „putere a echilibrului” păreau să o uite, îmbarcându-se fără rezerve în dube americane... Cu doar câteva săptămâni în urmă, în toiul tuturor acestor pregătiri militaro-diplomatice, în vederea ofensivei în următoarele luni sau săptămâni, Zelensky a obținut la insistențele actorului Sean Penn să vorbească la cea de-a 80-a ceremonie a Globului de Aur de la Beverley Hill unde a ținut să-și liniștească publicul: „Nu, nu vă faceți griji, nu va fi un al treilea. Războiul Mondial” .
Să sperăm că are dreptate... Nu ar trebui să-i cunoască bine pe ruși, el care până în ultimul moment a refuzat să creadă într-o invazie rusă, deși Washingtonul îi tot spunea că este iminentă, îndemnându-l să pregătească urgent apărarea a țării lui?
