Întregul sistem sanitar din Franța s-a mobilizat, vineri noapte, pentru salvarea cât mai multor supraviețuitori ai atentatelor teroriste de la Paris, relatează Libération.
"Rar mi-a fost dat să văd o asemenea solidaritate, dar deopotrivă eficiență la lucru. Un număr impresionant de medici au venit, fără să-i chemăm, interni, anesteziști. Am putut astfel acționa repede, foarte repede și salva un număr mare de răniți”, adaugă Bruno Riou.
"La Pitié-Salpêtrière au venit repede, foarte repede, încă de la orele 22-22.30. Am deschis toate blocurile operatoare, nu a lipsit nimeni dintre cei care le puteau face funcțional", mai spune acesta.
Era ora 23.00 când profesorul Philippe Juvin, șef de serviciu la Pompidou, a fost anunțat. Lua cina într-un restaurant din Cartierul Latin, ca în fiecare vineri seara.
„Văzând amploarea atentatelor, în drum spre spital, am scris pe Twitter către toți medicii disponibili din districtul XV să vină să ne ajute. Când am ajuns, este incredibil, aveam tot ce trebuia. Medicii din cartier și alți 17 anesteziști de reanimare care erau acolo și au putut interveni”, povestește medicul.
În timp ce la Pitié-Salpêtrière a fost aduși primul val de răniți, secția de urgențe de la Pompidou i-a primit pe cei din al doilea val. Era în jurul orei 02.00 noaptea, când majoritatea a venit din Bataclan. "Nu am mai văzut niciodată așa ceva. Am făcut medicină de război”, povestește Philippe Juvin. Acolo, dintr-o dată, au ajuns zeci, poate că 60 de răiniți de glonț.
Regula, în acest tip de situații, este clară: nu aștepta, decide imediat în fața fiecărui rănit. Triază, evită examinarea inutilă, trebuie să îi vezi pe cei la care trebuie să intervii cel mai repede.Câțiva aveau deja garouri. Un psihiatru de la Pompidou era acolo în permanență; se ocupa de apropiații răniților, oamenii care au văzut cum alții le mureau alături.
"Pe măsură ce veneau, răniții mergeau imediat în blocul operator”, adaugă Bruno Riou. „I-am putut salva astfel. Tot spitalul s-a mobilizat acolo. A fost incredibil”, a completat Philippe Juvin.
La spitalul Saint-Antoine era aceeași atmosferă de urgență maximă. "Nimeni nu clachează”, povestește un tânăr rezident, „însă unii sunt mult mai marcați decât alții. Cum se întâmplă adesea, apropiații celor spitalizați te marcheză enorm. Sunt pierduți, ei își văd persoana iubită cu un glonț în cap, în corp, în torace ”. (M.C)
