Pe 29 mai 2005, francezii au spus un „NU” clar și răsunător Constituției europene, sfidând partidele tradiționale, presa mainstream și consensul elitei politice. Acel vot ar fi trebuit să reprezinte un punct de cotitură democratică pentru Europa. În schimb, răspunsul "sistemului" a fost ocolirea voinței populare prin tratatul de la Lisabona, adoptat în 2007 fără consultare directă a cetățenilor. Douăzeci de ani mai târziu, efectele acestei trădări sunt resimțite din plin: o Europă tot mai birocratică, o democrație din ce în ce mai formală și o prăpastie adâncită între popoare și instituțiile care pretind că le reprezintă. Această confiscare a democrației de către tehnocrați și judecători europeni este însa din ce în ce mai contestată de popoarele care se revoltă la urne în timp ce elitele „progresiste” răspund cu o tentație autoritară, scrie Le Figaro
În urmă cu exact douăzeci de ani, francezii votau „nu” la referendumul privind Constituția europeană. Nerespectarea acelui vot se află la originea crizei actuale a democrației.
Este o aniversare pe care „elitele” ar prefera să o uite. Pe 29 mai 2005, francezii spuneau „nu” în proporție de 55% la referendumul privind proiectul de Constituție europeană. Un refuz clar și masiv. Partidul Socialist și UMP (predecesorul actualului partid republican) susțineau „da”, 90% dintre editorialiștii vremii erau favorabili proiectului, iar tabăra „da” a beneficiat de 71% din timpul de antenă la televiziune înainte de începerea campaniei oficiale. La acea vreme nu existau rețele sociale și nici ingerință rusă. Așadar, rezultatul votului nu poate fi pus pe seama acestor factori. În realitate, el reflecta deja ruptura dintre majoritatea populară și reprezentanții ei — o ruptură care nu a făcut decât să se adâncească în anii ce au urmat.
În campania din 2007, candidatul Nicolas Sarkozy promitea că va ține cont de votul francezilor și propunea un „minitratat” ce urma să fie un simplu compromis tehnic. În realitate, tratatul de la Lisabona, ratificat prin vot parlamentar, nu era altceva decât o nouă versiune a Constituției din 2005. Merită citită cartea recent publicată de André Bonnet, Referendumul din 2005. Dovezile trădării democratice . Autorul, fost judecător administrativ, arată că fiecare dispoziție principală a Constituției din 2005 se regăsește, cuvânt cu cuvânt, în tratatul de la Lisabona. Două decenii mai târziu, această manevră din 2007 apare ca punctul de plecare al crizei democratice pe care o traversăm azi. Într-atât încât o parte a populației consideră acum instituțiile pervertite și democrația o iluzie.
O confiscare a democrației de către tehnocrație și judecătorii europeni, tot mai contestată de popoare
Însă, dincolo de trădarea din 2007 și de neîncrederea față de elite care a rezultat din ea, se fac simțite și consecințele negative ale Constituției europene în sine. De aceea criza nu afectează doar Franța, ci și alte numeroase țări europene. Tratatul de la Lisabona este un corset atât juridic, cât și ideologic. El privează statele membre de segmente întregi din suveranitatea lor, reducând considerabil marja de acțiune a politicienilor în chestiuni precum imigrația. În plus, conferă valoare juridică obligatorie Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care tinde să impună statelor naționale un model de societate așa-zis progresist. Carta încurajează discriminarea pozitivă, disociază noțiunea de căsătorie de cea de familie, respinge nu doar rădăcinile creștine ale Europei, ci și ideea însăși a unei identități europene.
Această confiscare a democrației de către tehnocrați și judecători europeni este din ce în ce mai contestată de popoarele care se revoltă la urne, aducând la putere partide suveraniste. La această revoltă „populistă” elitele „progresiste” răspund cu o tentație autoritară. Indiferent ce s-ar crede despre AfD, dorința de a interzice un partid care reprezintă 25% din voturi ar trebui să ne îngrijoreze. De asemenea, anularea primului tur al alegerilor prezidențiale în România, în urmă cu câteva luni, a fost un moment de cotitură prea puțin analizat.
Douăzeci de ani după referendumul din 2005, Uniunea Europeană se află la o răscruce: fie se va reconstrui pe baze democratice, fie va deveni, așa cum anticipa Philippe Séguin în discursul său despre Maastricht, „un stat arbitrar și îndepărtat, în care niciun popor nu se va mai recunoaște”.
