Într-un interviu publicat de revista Le Figaro, politologul și eseistul Pierre-Henri Tavoillot analizează tensiunile tot mai vizibile dintre elita juridico-politică și voința populară în democrațiile occidentale. Pornind de la cazul Marine Le Pen și extinzând reflecția asupra contextului european – de la România la Germania – autorul discută despre instrumentalizarea justiției în scopuri politice, despre fragilizarea contractului democratic și despre riscul unui „progresism autoritar” care, în numele apărării drepturilor fundamentale, exclude deliberat aspirațiile legitime ale majorității. În contrast cu experiența americană, unde procesele împotriva lui Donald Trump au întărit susținerea populară pentru fostul președinte, Europa pare să opteze pentru o altă cale: blocarea potențialilor „Trumpi europeni” prin mijloace judiciare opace.
De la America lui Trump până la alegerile prezidențiale din România și condamnarea lui Marine Le Pen, Marcel Gauchet, unul dintre cei mai importanți gânditori ai democrației, își exprimă îngrijorarea față de tendința actuală de a înlocui voința populară cu statul de drept.
LE FIGARO – Însăși definiția democrației este astăzi disputată. De o parte se află susținătorii statului de drept, de cealaltă, cei ai suveranității populare. Există oare o singură definiție a democrației sau mai multe? Cum explicați această confuzie?
MARCEL GAUCHET – Confuzia nu e nouă. Să ne amintim de opoziția dintre „democrațiile populare” și „democrațiile burgheze”. Totul se reduce la ambiguitățile noțiunii de „popor”. Democrația este, în sens clasic, puterea tuturor, spre deosebire de puterea unuia singur, adică monarhia, sau a câtorva, adică aristocrația – altfel spus, în limbaj modern, suveranitatea poporului. Până aici, toți sunt de acord. Dar ce înseamnă poporul și cum se exprimă el? Aici apar divergențele. Pentru comuniști, poporul vorbea prin vocea partidului. Pentru noii adepți ai statului de drept, judecătorii sunt cei care îl exprimă în ultimă instanță.
Pentru „clasici” demodați, ca mine, poporul este ansamblul cetățenilor cu drept de vot și majoritățile care rezultă din alegeri. Dar precizez că în această concepție, statul de drept are un rol esențial. Majoritatea nu are dreptul de a reduce minoritatea la tăcere și este nevoie de instituții care să vegheze asupra acestui echilibru. Însă pretenția actuală de a substitui statul de drept democrației, în sensul ei clasic, este o deturnare a acestui principiu legitim. Ea îl denaturează, permițând ca minoritatea să reducă majoritatea la tăcere, în numele drepturilor.
Am mai cunoscut astfel de sofisme, menite mereu să elimine vocea unui „popor aritmetic” suspectat de idei greșite, în favoarea unui popor definit nu prin „cantitate”, ci prin „calitate” – așa cum explica, de pildă, Mussolini în Doctrina fascismului.
Într-un interviu pentru Le Monde, istoricul Pierre Rosanvallon afirma că „judecătorii întruchipează, la fel ca aleșii, principiul democratic al suveranității poporului”. Ce părere aveți?
Aceasta este o afirmație extravagantă, dar un indiciu prețios. Cel puțin, de data asta, lucrurile sunt spuse pe față. După știința mea, rolul judecătorului este de a veghea la aplicarea corectă a legilor. Dar el nu face legea – aceasta este făcută de cei aleși. Această simplă constatare e suficientă pentru a scoate în evidență diferența dintre rolul care constă în a exprima, prin lege, suveranitatea poporului, și funcția de a asigura respectarea acestor dispoziții. Desigur, judecătorul interpretează legea, deoarece legea nu poate prevedea totul. Dar e o diferență majoră între a defini o lege și a o interpreta. Propunerea lui Rosanvallon echivalează cu ștergerea acestei diferențe, punând autorul și interpretul pe același plan, transformând judecătorul în legislator.
Mai mult decât atât, un legiuitor de rang superior, un oracol al unui adevăr ascuns poporului obișnuit și aleșilor săi. Astfel, prin grația unui banal concurs administrativ sau a unei numiri întâmplătoare, judecătorul ar deveni vocea unui misterios „popor-comunitate” care transcende poporul electoral. Am mai cunoscut acest gen de sofisme, menite întotdeauna să elimine vocea unui „popor aritmetic” suspectat de gânduri greșite, în favoarea unui popor definit nu prin „cantitate”, ci prin „calitate”, așa cum explică, de exemplu, Mussolini în Doctrina fascismului.
Cum dictatura nu mai este o opțiune viabilă, se caută în altă parte mijloacele unei autorități care nu dă socoteală nimănui. Pentru că scopul acestei operațiuni este clar: este vorba de a transforma judecătorii într-un scut antimajorități împotriva tendințelor „populiste” ale respectivului popor. Nu mai e nevoie să spunem că judecătorii au totul de pierdut dacă se lasă antrenați într-o asemenea promovare ce duce direct într-un impas.
Desigur, poporul se poate înșela. Dar nu avem alt arbitru. Problema este să-l convingi, nu să-l împiedici.
Prin opera sa, Pierre Rosanvallon apără conceptul de societate a indivizilor. Fără a trage neapărat aceleași concluzii, nu vă regăsiți parțial în acest diagnostic al unei societăți tot mai individualiste, în care drepturile individuale prevalează asupra interesului general?
Acest diagnostic este astăzi larg împărtășit, ceea ce este un lucru bun. Dar un diagnostic nu este o analiză. Ceea ce încerc să arăt, tocmai, este corelația strânsă dintre această individualizare radicală și promovarea statului de drept ca alfa și omega al vieții democratice. O democrație redusă, în realitate, la protejarea drepturilor fundamentale ale indivizilor, eliminând conversia acestor drepturi în suveranitatea poporului, deoarece aceasta ar putea să le afecteze. Iată cum, plecând de la același diagnostic inițial, se pot trage concluzii foarte diferite.
Viziunea lui Pierre Rosanvallon reflectă, în cele din urmă, o neîncredere sau chiar o frică față de popor? Dincolo de cazul lui Pierre Rosanvallon, este aceasta expresia unei stări de spirit comune în rândul „elitelor”?
Nu am nicio îndoială că Rosanvallon exprimă starea de spirit a elitelor. Este firul roșu al reflecției sale politice. Dar, în acest caz, nu aș vorbi nici despre neîncredere, nici despre frică. Sentimentul meu este că avem de-a face, pe de o parte, cu o înțelegere corectă a aspirațiilor poporului – în ceea ce privește statul social, imigrația și securitatea, printre altele –, și, pe de altă parte, cu convingerea fermă că poporul greșește și că aceste aspirații trebuie neutralizate prin toate mijloacele. Ceea ce avem în față este un progresism autoritar, iar Rosanvallon tocmai ne-a oferit un articol important din manifestul său.
Verdictul în procesul Le Pen riscă să adâncească această fractură dintre „elite” și popor?
Nu este deloc sigur, pentru că problema este dublu complicată și nimic nu a fost făcut pentru a o clarifica. Cine este la curent cu regulamentul Parlamentului European privind funcțiile asistenților parlamentari? Problema ridicată era, de fapt, cea a finanțării vieții politice și ar fi putut și ar fi trebuit să dea naștere unui dezbatere deschisă. Prin închiderea ei în stricta logică juridică, ea a fost făcută complet opacă pentru marea majoritate a populației. Apoi, mai era această chestiune deosebit de spinoasă a criteriilor pentru executarea provizorie a unei decizii de ineligibilitate.
Câți oameni au înțeles cu adevărat despre ce era vorba, de fapt? Doar rezultatul a fost reținut. Aceasta este una dintre marile probleme ale acestor procese cu implicații politice majore: faptul că se desfășoară în spatele unui paravan de fum. În fine, și mai ales, afacerea aducea în prim-plan o chestiune mai sensibilă ca oricând în opinia publică franceză: cea a banului public. Toată lumea știe că există o puternică suspiciune că personalul politic abuzează de el. Este prin această prismă că mulți au interpretat procesul: „Până la urmă, Marine Le Pen este ca toți ceilalți.” Ei erau deja pregătiți să creadă asta, iar acum au primit confirmarea. Doar în rândul unei minorități militante decizia judiciară a fost un factor suplimentar de radicalizare.
Dincolo de procesul Le Pen, chestiunea guvernării prin intermediul judecătorilor este prezentă în majoritatea democrațiilor europene. În acest sens, anularea primului tur al alegerilor din România, apoi excluderea candidatului favorit în sondaje, dar și amenințarea cu interzicerea AfD în Germania și punerea sa sub supraveghere sporită, se înscriu în acest context. Este vorba despre un reviriment democratic sau, dimpotrivă, despre o cotitură autoritară?
Expresia „tentație autoritară” ar fi mai justă decât „cotitură autoritară”, în orice caz. Reviriment democratic? Cu siguranță nu. Decât dacă admitem că unii dețin definiția „corectă” a democrației, care exclude luarea în considerare a argumentelor celorlalți. Acelor „ceilalți” care, pe deasupra, nu sunt minorități marginale, ci – în unele cazuri – majorități potențiale. Or, esența democrației, este momentul să o amintim, constă în acceptarea conflictului și, prin urmare, în preocuparea celor care se revendică drept democrați de a privi în față cauzele acestuia, pentru a le dezamorsa în măsura posibilului.
Aici, dimpotrivă, progresiștii noștri refuză pur și simplu să accepte rațiunile conflictului. Acesta nu ar trebui să existe. Ar ține de „fantasme” sau de „pasiuni triste”. O întrebare, în treacăt: pasiunea investită în această negare a realității este ea însăși o „pasiune tristă”? De aici, căutarea unor mijloace cât de cât prezentabile – căci dictatura arată prea rău – pentru a neutraliza această adversitate insuportabilă. Dereglarea sistemului judiciar furnizează instrumentul providențial al acestei tentative de suprimare a vocii noilor „clase periculoase”.
În Statele Unite, numeroasele procese intentate lui Trump i-au servit drept trambulină. În Europa, aceleași cauze vor produce aceleași efecte sau este vorba, dimpotrivă, despre prevenirea alegerii unui Trump european?
Nu, nu cred acest lucru. Contextele sunt cultural foarte diferite, fie că vorbim despre sistemul judiciar, fie despre viața politică. Indiferent de circumstanțe, alegerea unui Trump european este extrem de improbabilă. Uitați-vă, de altfel, la liderii europeni asociați nebulos cu populismul – Viktor Orbán în Ungaria sau Giorgia Meloni în Italia. Chiar dacă pot fi încadrați în aceeași familie politică, se prezintă într-un mod foarte diferit față de Trump.
Alegerea lui Trump a fost cu siguranță trăită ca o revanșă asupra disprețului cu care o parte a electoratului său a fost tratată.
Aceste prime luni la Casa Albă anunță o derivă autocratică sau, dimpotrivă, exprimă o revenire în forță a voinței poporului american?
Nici una, nici alta. Să ne înțelegem, mai întâi, asupra a ceea ce înseamnă autocratie. Nu este un concept de luat ușor. Trump poate fi capricios, imprevizibil, brutal – dar asta nu îl face autocrat. Autocrația înseamnă, pe lângă concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane, și împiedicarea opoziției de a se exprima, de a influența deciziile sau de a participa loial la alegeri. Nu suntem în acel punct și nimic nu indică o evoluție în această direcție. Se pot regreta unele tăieri de finanțări, dar asta nu justifică să strigăm „fascism”. Alegerile de la jumătatea mandatului, peste mai puțin de doi ani, vor fi un test în acest sens. Este extrem de probabil că ele se vor desfășura ca de obicei – și Trump le poate pierde.
Cât despre poporul american, acesta nu vorbește cu o singură voce. Este divizat, ca toate popoarele. Este compus din republicani, democrați și oameni care nu se regăsesc nici într-un partid, nici în celălalt. Alegerea lui Trump a fost, cu siguranță, trăită de o parte din electoratul său ca o revanșă împotriva disprețului la care a fost supus. Însă adevărata întrebare pentru viitor este dacă această revanșă va face să pătrundă în conștiința colectivă americană, dincolo de clivajele sale, necesitatea de a aborda serios problemele ridicate de electoratul trumpist.
