În ultimii ani, ideologia trans a fost promovată agresiv de instituții publice britanice, media și grupuri de lobby, impunând ideea că „identitatea de gen” este mai importantă decât realitatea biologică. Însă, pe măsură ce tot mai multe țări și experți renunță la aceste doctrine, devine evident că publicul nu a fost niciodată cu adevărat convins. De la competițiile sportive și sistemele juridice până la politicile medicale, impactul acestei ideologii s-a dovedit a fi nu doar controversat, ci și profund dăunător. Acum, în fața unui val de retrageri și reevaluări, se ridică o întrebare importantă: cine își va asuma responsabilitatea pentru consecințele acestei impuneri și cine își va cere scuze față de cei afectați? se întreaba un editorialist în The Telegraph
Credința că „identitatea de gen” este mai importantă decât sexul biologic s-a prăbușit în gândirea mainstream. Oamenii s-au săturat.
Elton John cânta odată că „îmi pare rău” pare a fi cel mai greu cuvânt de rostit. Se referea la o poveste de dragoste eșuată, dar versurile sale par extrem de potrivite acum, când vedem cum tot mai mulți dau înapoi în privința drepturilor trans.
Este evident că anumiți activiști trans și cei care și-au „transformat” propriii copii nu vor renunța niciodată la convingerile lor aproape sectare, conform cărora o „identitate de gen” mistică este întotdeauna mai importantă decât sexul biologic. Dar acum, când această credință s-a prăbușit în gândirea mainstream, am intrat în era celor care au promovat ideologia trans și care acum fac pași înapoi, cu regret stângaci, încercând să-și rescrie propriul trecut.
Ani la rând am fost bombardați cu relatări de presă extrem de inexacte despre infracțiuni comise de persoane trans. De exemplu, într-o știre despre un agresor sexual înregistrat, născut bărbat, care a fost condamnat pentru că a filmat sute de bărbați în toaletele unui Aldi, BBC, Metro și presa locală s-au referit în titluri la acesta ca fiind „o femeie” sau „ea”, însoțind textul cu o fotografie a unui bărbat. Era suficient să-ți dai ochii peste cap. Chiar și în instanță, persoana respectivă a fost numită „ea”.
S-a vorbit mult despre lipsa de încredere în mass-media. Dar această raportare constantă a crimelor comise de bărbați, dar atribuite femeilor, este doar una dintre problemele pe care publicul a început, în sfârșit, să le sesizeze. O alta este nedreptatea concurenței sportive, în care atleți născuți bărbați participă în competițiile destinate femeilor.
Faptul că atât de multe instituții publice britanice au adoptat aceste absurdități demonstrează puterea grupurilor de lobby. Arată, de asemenea, cât de puțin sunt apreciate drepturile femeilor. Niciuna dintre instituțiile care s-au distanțat acum de influența grupărilor de campanie precum Stonewall sau Mermaids nu și-a cerut scuze pentru că a promovat această ideologie periculoasă.
În nenumărate procese de muncă, femeile care au refuzat să declare că bărbații sunt femei au fost hărțuite și date afară, dar au câștigat în instanță. Cine și-a cerut scuze față de ele?
Între timp, cei care au insistat asupra realității au fost confirmați de Raportul Cass. Cine ar fi crezut? Blocanții pubertății, care duc inevitabil la administrarea de hormoni încrucișați, nu sunt cea mai bună metodă de a trata copiii cu suferințe psihologice.
Acum avem și Raportul Sullivan, care subliniază importanța înregistrării sexului biologic și a genului ca fiind două aspecte distincte. Acest lucru este esențial pentru domeniul sănătății și pentru evidențele penale. Confundarea lor nu ajută pe nimeni, nici măcar persoanele trans. Un bărbat trans are în continuare nevoie de controale ginecologice, iar o femeie trans de verificări ale prostatei – și niciun ecuson cu steagul „Alfabetti Spaghetti” nu schimbă această realitate.
Se pregătesc acum o serie de cărți care încearcă să convingă lumea că „woke” s-au „trezit” cu adevărat. De exemplu, Minority Rule a lui Ash Sarkar (care a promovat atât de intens politica identitară, dar care nu a avut succes) sau Six Conversations We’re Scared to Have a lui Deborah Frances-White (care, după cum sugerează titlul, încă se teme). Dar ambele demonstrează că autoarele nu se pot desprinde de ideologia trans, deoarece aceasta rămâne credința lor de bază.
Se poate observa același tip de negare jalnică și în Partidul Democrat din SUA. Era întotdeauna ciudat să fii mustrat de feministe americane că drepturile trans sunt identice cu drepturile reproductive, în timp ce în Regatul Unit avem atât drepturi la avort, cât și asistență medicală trans prin NHS, iar ele își pierdeau drepturile la avort și nu beneficiază nici măcar de concediu de maternitate.
Poziția democraților este pusă acum sub semnul întrebării de persoane care au detranzitat și de cei care analizează dovezile medicale, motiv pentru care atât de multe țări europene se retrag din tendința de medicalizare a copiilor.
În realitate, această „mișcare” a fost dintotdeauna o coaliție forțată între bărbați fetisisti și adolescente tulburate. Dacă „identitatea de gen” ar fi fost un adevăr interior reprimat timp de ani de zile, de ce o vedem mai ales la bărbați de vârstă mijlocie care în sfârșit își împlinesc dorința de a purta lenjerie cu volănașe? Nu vedem o generație de femei de vârstă mijlocie declarându-se bărbați. Cel mult, avem câteva actrițe în căutare de atenție care își tund părul și se autointitulează „non-binare”.
A confunda un fetis cu o mișcare pentru drepturi civile a fost o greșeală colosală. În noul sezon din White Lotus, există o scenă foarte discutată în care un personaj își dă seama că ceea ce își dorește cu adevărat este să facă sex cu sine însuși, dar în varianta feminină. Acesta este, de fapt, fenomenul cunoscut sub numele de autoginefilie, și este omniprezent pe rețelele sociale. Jumătate dintre acești bărbați nici măcar nu vor să fie femei. Vor să fie „fetițe”.
Din păcate, fetele care se tem să devină femei adulte într-o cultură dominată de pornografie sunt adesea pur și simplu lesbiene. Homofobia flagrantă a întregii mișcări trans este uluitoare. Poziția cu adevărat radicală ar fi fost să extindem definițiile masculinității și feminității, nu să împingem oamenii în niște cutiuțe roz și albastre. Drapelul infantil al mișcării trans, cu roz și albastru, spune totul.
Aceste credințe au fost profund înrădăcinate în mediul academic, în administrația publică, în NHS, în artă – atât de multe instituții au abandonat gândirea critică în favoarea unei mode trecătoare. Totuși, majoritatea oamenilor nu au crezut niciodată cu adevărat în această ideologie. Majoritatea dintre noi am vrut ca persoanele cu disforie de gen să primească ajutor, dar și ca femeile să-și păstreze drepturile, spațiile și limbajul propriu.
Acum ne aflăm în fața unui drum lung de revenire la realitate. Publicul nu este prost.
Și poate nu mă credeți, dar când mă uit la ce se întâmplă în America, unul dintre cele mai triste aspecte este că cei mai afectați de impunerea ideologiei trans au fost chiar persoanele trans. Reacția de acum este consecința eșecului liberalilor de a gândi cu mintea proprie.
Pentru asta, cineva chiar ar trebui să-și ceară scuze.
