De la reunificarea sa și de la extinderea UE, Germania domină Europa. Victoria partidului Fratelli d'Italia în alegerile legislative marchează trezirea popoarelor care vor să pună capăt acestor excese, şi care, mai presus de toate, nu vor să moară. Revista Causeur publica o analiza a doi lideri ai think tankului Le Millénaire, specializat în politici publice.
Cu peste 26% din voturi la ultimele alegeri, succesul Giorgiei Meloni depășește cadrul italian pentru că dezvăluie o revoltă în Uniunea Europeană. Aceea a trezirii popoarelor, precum poporul italian, care nu mai vor să sufere consecințele Europei de la Maastricht și vor lideri capabili să se opună hegemoniei Germaniei. Aceste alegeri marchează astfel sfârșitul Europei de la Maastricht și, în consecință, al Europei germane.
O Europă sub influența dăunătoare a Germaniei
De la adoptarea Tratatului de la Maastricht în 1992, Europa a intrat treptat sub hegemonie germană. Această dominație se explică prin dublul fenomen de reunificare și extindere. Înainte de reunificare, Franța, Marea Britanie și Republica Federală Germania au jucat pe picior de egalitate. După reunificare, hegemonia germană s-a impus prin numărul de locuri în Parlamentul European (care depinde de demografie), preponderența în alegerile economice (datorită succeselor sale în acest domeniu) și aliații săi în instituțiile europene. În acest sens, extinderea spre Est a accentuat dominația Germaniei, care considera deja țările din nordul Europei drept aliate firești din cauza proximității ideologice și a intereselor convergente.
Pe lângă deplasarea centrului de greutate de la Paris-Bruxelles la Berlin, există și pierderea suveranității statelor membre prin Tratatul de la Maastricht. Astfel politicile monetare, bugetare și de migrație ale statelor membre sunt constrânse, chiar impuse de instituțiile europene. Instituții în care Germania, cea mai influentă țară, face alegerea evidentă de a-și apăra propriile interese și viziunea asupra UE. Ne aflăm așadar în fața unui paradox. Pe de o parte, națiunile au renunțat la suveranitatea lor și nu mai sunt stăpâne pe destinul lor. Pe de altă parte, nu au beneficiat neapărat de solidaritate sau de presupusa forță de lovitură datorită apartenenței la un grup format din mai multe țări. Mai grav, în cazul țărilor din sudul Europei, alegerile politice ale Uniunii Europene, inspirate de politica germană, au fost în contradicție cu interesele acestor țări.
Strigătul popoarelor care nu vor să moară
Italienii și-au exprimat în vot o revoltă împotriva sistemului european, considerat prea defavorabil pentru ei, în special în ceea ce privește economia și imigrația. Din punct de vedere economic, rebeliunea italiană provine din gestionarea crizei datoriilor suverane printr-o politică slabă a Băncii Centrale Europene și o lipsă de solidaritate europeană care a alimentat speculațiile cu privire la solvabilitatea datoriilor italiene. Față de aceasta, instituțiile UE, sub imboldul Germaniei lui Merkel, au recomandat o politică de austeritate care a dus la o scădere a nivelului de trai al italienilor cu 10% între 2000 și astăzi.
Pe de altă parte, criza migranților a fost accentuată de apelul lui Angela Merkel care a dorit să primească un milion de refugiați, fără a sprijini totuși Italia în distribuția migranților în Europa și în protecția frontierelor. Italia și Grecia sunt țările cele mai expuse imigrației dar care se află în același timp în cea mai mare dificultate economică și care trebuie să depună eforturi suplimentare pentru a proteja frontierele externe ale UE. Astfel, numărul străinilor a fost înmulțit cu cinci în Italia între 2000 și 2018 (1,3 până la 5,6 milioane conform ISTAT).
Pentru a lupta împotriva degradării economice și civilizaționale, italienii au încercat totul. Confruntați cu eșecul partidelor guvernamentale, partidelor antisistem precum Mișcarea Cinci Stele sau Lega lui Salvini, tehnocrați europeni precum Mario Monti sau Mario Draghi, aceștia apelează acum la Giorgia Meloni, singura care nu a intrat în coaliția Uniunii Naționale. Meloni le-a făcut italienilor dezamăgiți o dublă promisiune: să nu-i trădeze - insistând că ea provine din cartierele muncitoare ale Romei - și să le ofere un program care schimbă lucrurile. Acest program antisistem a reușit performanța de a mulțumi până și elitele economice italiene.
O revoltă a țărilor din sudul și estul Europei
Concret, alegerea Giorgiei Meloni marchează sfârșitul Europei germane pentru că permite inversarea raportului de putere în Uniunea Europeană. Această schimbare poate fi explicată prin trei motive. În primul rând, Italia, a treia putere europeană, are o influență simbolică ca țară fondatoare a UE. Giorgia Meloni, eurosceptică, nu vrea să părăsească euro, ci să militeze pentru o reorientare europeană. Iar acest lucru i-ar putea permite să facă legătura între diferitele țări din Europa de Sud și de Est, nemulțumite de cadrul actual.
În cele din urmă, cel mai important element este neîncrederea în Germania, din cauza alegerilor sale proaste care au dus Europa într-un impas.
Prin politica sa energetică antinucleară, a condamnat Europa la dependența de gazul rusesc. Prin politica sa economică de liber schimb destinată menținerii capacităților de export ale industriei auto germane, a accelerat dezindustrializarea Europei, incapabilă să reziste concurenței neloiale din țările emergente și a dus la scăderea nivelului de trai al clasei mijlocii și muncitoare.
Acest curent anti-european – care poate fi găsit în diferite țări – este în cele din urmă doar contestarea unui sistem inechitabil pilotat de și pentru Germania. Italienii, ca și alte popoare europene, și-au exprimat nemulțumirea față de liderii lor naționali dar şi în ceea ce priveşte Uniunea Europeană. Transferurile de suveranitate nu le mai permit să fie total stăpâni pe destinul lor pe economie și imigrație și, mai mult, anumite politici europene au fost făcute împotriva intereselor însăși ale popoarelor.
Giorgia Meloni, care tocmai a măturat clasa politică italiană, trebuie acum să concretizeze sfârșitul Europei germane prin găsirea de aliați.
