Glonțul geopolitic pe care elitele europene și-l trag în picior, refuzând cu obstinație să țină cont de noua dezordine mondială: dDialogul dintre Iddar Mamedov și Pinto Borges publicat de Atlantico oferă o analiză profundă și necruțătoare asupra crizei geopolitice actuale, punând sub lupă gestionarea clasei politice europene și implicațiile războiului din Ucraina. Ei evidențiază o combinație periculoasă de aroganță, belicism și lipsă de viziune strategică în rândul elitei europene, care se reflectă atât în politica energetică, cât și în abordarea securității și diplomației. În fața unei lumi multipolare, cu Rusia adaptându-se prin consolidarea relațiilor cu China și alte puteri eurasiene, Europa pare prinsă într-o iluzie de putere, în timp ce riscă să devină un actor marginalizat. Mamedov și Borges subliniază necesitatea unor soluții pragmatice, precum neutralitatea Ucrainei, și critică atât naivitatea sancțiunilor occidentale, cât și dorința de escaladare militară fără o strategie clară. În acest context, apelul lor la realism diplomatic și adaptare economică reprezintă un avertisment pentru Europa, care trebuie să își reconsidere urgent rolul în noul joc geopolitic global. Gestionarea deficitară a clasei politice europene combină aroganța, belicismul și miopia strategică.
Iddar Mamedov este un expert în politică externă cu sediul la Bruxelles. Fost diplomat leton, a lucrat în ambasadele Letoniei la Washington și Madrid și a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Letoniei. Între 2009 și 2024, Mamedov a fost consilier politic principal în Comisia pentru afaceri externe a Parlamentului European. În prezent, este cercetător asociat (non-rezident) la Quincy Institute for Responsible Statecraft și membru al Consiliului Pugwash pentru Știință și Afaceri Mondiale.
Rafael Pinto Borges este fondatorul și președintele organizației Nova Portugalidade , un think tank conservator și patriotic cu sediul la Lisabona. Politolog și istoric, el a colaborat cu numeroase publicații naționale și internaționale.
Iddar Mamedov este un expert în politică externă stabilit la Bruxelles, cu o vastă experiență în diplomația internațională și în politica europeană. Fost diplomat leton, a reprezentat Letonia în ambasadele de la Washington și Madrid și a lucrat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Letonia. Între 2009 și 2024, a fost consilier politic principal în Comisia pentru afaceri externe a Parlamentului European, concentrându-se pe relațiile UE cu Iranul, Irakul și Peninsula Arabă. În prezent, este cercetător asociat la Quincy Institute for Responsible Statecraft și membru al Consiliului Pugwash pentru Știință și Afaceri Mondiale — organizație laureată a Premiului Nobel pentru Pace, dedicată dezarmării globale. Mamedov este absolvent al Universității din Letonia și al Școlii Diplomatice din Madrid, Spania. Este un comentator prolific în domeniul afacerilor internaționale, colaborând cu publicații precum Responsible Statecraft și The American Conservative .
A purtat un dialog cu Rafael Pinto Borges, din redacția The European Conservative , despre războiul din Ucraina, incompetența elitelor europene în materie de politică externă și inițiativa de pace promovată de președintele Trump.
Rafael Pinto Borges : Războiul din Ucraina a accelerat apariția unei ordini mondiale multipolare, cu puteri precum China și India care își afirmă influența. Este Europa marginalizată din cauza incompetenței liderilor săi?
Iddar Mamedov : Războiul din Ucraina a impulsionat, într-adevăr, apariția unei ordini mondiale multipolare, cu China și India impunându-se ca mediatori influenți, în timp ce Europa se prăbușește — parțial din cauza unei incompetențe uluitoare a liderilor săi. Influența continentului se diminuează nu doar ca urmare a transformărilor globale, ci și pentru că clasa sa politică — întruchipată de figuri precum președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, și Înaltul Reprezentant pentru politica externă, Kaja Kallas — a eșuat în a oferi un răspuns adecvat, amestecând orgoliul, belicismul și o profundă miopie strategică. Europa este marginalizată, iar vina îi aparține în întregime.
În primul rând, UE sau membrii săi principali, precum Germania și Franța, ar trebui să relanseze diplomația cu Rusia. Să renunțe la retorica moralizatoare și să transmită Moscovei un semnal clar că Europa este hotărâtă să pună capăt războiului. Asta înseamnă un dialog direct cu Vladimir Putin, nu doar întâlniri protocolare cu Volodimir Zelenski.
Apoi, Europa ar trebui să-și folosească pârghiile economice și politice pentru a încuraja ambele părți să ajungă la o încetare a focului. Nu este vorba despre capitulare sau abandonarea Ucrainei, ci despre evitarea unei „păci dezastruoase” obținute cu prețul ruinării continentului. De altfel, chiar și în Statele Unite, noua administrație Trump susține o soluție negociată și a trimis deja semnale în acest sens — lucru pe care Bruxelles-ul îl ignoră cu obstinație.
În plus, UE trebuie să accepte realitatea: ordinea mondială liberală bazată pe „reguli” nu mai este universală. A pretinde că Ucraina ar fi o linie roșie pentru civilizația occidentală ignoră faptul că majoritatea lumii — din Brazilia și India până în Africa — nu aderă la această interpretare. În loc să forțeze o logică de blocuri ideologice, Europa ar trebui să îmbrățișeze o diplomație pragmatică, adaptată unei lumi multipolare.
În fine, o Europă matură ar trebui să își regândească și angajamentele militare. Strategia actuală, de a se bizui pe sprijinul militar american și în același timp de a-i antagoniza pe noii oficiali de la Washington, este sortită eșecului. O politică externă realistă presupune cooperare transatlantică bazată pe interese reciproce, nu pe moralism agresiv.
Europa nu este condamnată la irelevanță. Dar pentru a-și păstra un rol în noua ordine mondială, trebuie să-și recapete simțul realității și să abandoneze iluziile imperialismului moral.
Ce ar putea însemna acest lucru?
În primul rând, recunoașterea realităților teritoriale. Crimeea a dispărut de facto — Rusia nu o va restitui fără luptă. Europa nu poate obține o victorie la un preț acceptabil. Donbasul este mai complicat, dar un conflict înghețat de-a lungul actualei linii de front ar putea fi cea mai puțin rea dintre opțiuni. Există un spațiu de negociere la nivelul frontierelor. Este vorba despre acorduri de facto, și nu despre o recunoaștere de jure a controlului rus.
În continuare, este necesară o dezbatere serioasă asupra garanțiilor de securitate care pot fi oferite Ucrainei. Insistența asupra unei viitoare aderări la NATO este exclusă. UE ar trebui să se alăture administrației Trump pentru a elimina acest punct de pe agenda comună. Statutul de neutralitate al Ucrainei ar trebui, mai degrabă, codificat — și nu exprimat doar verbal. O forță multinațională, mandatată de ONU și care să excludă soldații țărilor membre NATO și ai Rusiei, ar trebui desfășurată într-o zonă demilitarizată de-a lungul frontierei.
Apoi, trebuie oferite stimulente economice ambelor părți pentru a pune capăt războiului. Rusiei i se poate propune reintegrarea pe piețele europene, reluarea schimburilor de gaze, o cale spre ridicarea treptată și condiționată a sancțiunilor — toate acestea în schimbul încheierii războiului. Pentru Ucraina, dublarea fondurilor pentru reconstrucție ar putea fi o motivație pentru semnarea unui acord.
– Reconstrucția postbelică a Ucrainei ar putea costa sute de miliarde. În condițiile situației economice și bugetare dificile a Europei, poate continentul cu adevărat să suporte această povară? Sau aderarea Ucrainei la UE vi se pare la fel de idealistă ca și cea la NATO?
Reconstrucția Ucrainei după război reprezintă o provocare colosală. La sfârșitul anului 2024, Banca Mondială estima costurile la 524 de miliarde de dolari pentru următorul deceniu.
Situația economică a Europei este departe de a fi roz. PIB-ul colectiv al UE îl depășește cu mult pe cel al Rusiei, însă creșterea economică a fost anemică, situându-se în medie între 1 și 2% pe an în ultimii ani.
Constrângerile bugetare sunt, de asemenea, severe. Multe state membre ale UE — mai ales cele din NATO — se luptă deja să echilibreze creșterea cheltuielilor de apărare cu priorități interne precum sănătatea și infrastructura. Ideea de a adăuga reconstrucția Ucrainei la acest cadru — adică aproximativ 50 de miliarde de dolari anual timp de un deceniu — pare intimidantă, în condițiile în care bugetele UE sunt deja tensionate. Aderarea Ucrainei la Uniunea Europeană ar putea, teoretic, să reducă povara dacă este prezentată ca un atu economic pentru viitor — să ne gândim la producția militară sau la agricultură — în timp ce fondurile europene și accesul la piață ar stimula creșterea. Însă există o problemă: aderarea nu este rapidă. Procesul ar putea dura un deceniu sau chiar mai mult. Integrarea unei țări cu 40 de milioane de locuitori, sfâșiată de război și cu un PIB pe cap de locuitor mult inferior celui din cele mai sărace state membre ale UE, ar necesita o reformă profundă a bugetului UE, a subvențiilor agricole și a mecanismelor decizionale. În plus, unele țări, precum Franța, au făcut constituțional obligatorie organizarea unui referendum pentru fiecare nouă aderare la Uniune. A rezolva această ecuație imposibilă nu este de neimaginat, dar este o sarcină extrem de dificilă pentru o Uniune deja confruntată cu diviziuni interne.
Să comparăm aceasta cu aderarea la NATO, pe care Ucraina o consideră colacul său de salvare în materie de securitate, dar care rămâne un paratrăsnet geopolitic. Linia roșie trasată de Rusia în privința extinderii NATO a alimentat în parte acest război, iar chiar și aliați precum Statele Unite sau Germania s-au arătat reticenți în a accelera aderarea Kievului, invocând riscuri de escaladare. Aderarea la UE, deși mai puțin provocatoare pentru Moscova, poartă propriul idealism: promite stabilitate și prosperitate unei națiuni încă sfâșiate de un conflict, fără obiective clare în ceea ce privește finanțarea sau garanțiile de securitate.
– Războiul din Ucraina a scos la iveală vulnerabilitățile energetice ale Europei și dependența sa de furnizori non-occidentali. Credeți că cerințele președintelui Macron privind „autonomia strategică europeană” pot fi luate în serios?
Conflictul din Ucraina a pus într-adevăr în lumină vulnerabilitățile energetice ale Europei, arătând cât de dependent este continentul de furnizori externi — mulți dintre aceștia neîmpărtășind idealurile democratice nobile ale Uniunii Europene. Invazia rusă din 2022 a declanșat un reflex de urgență: Europa a căutat să-și reducă dependența de gazul rusesc, care reprezenta anterior peste 40% din importurile sale, ajungând la mai puțin de 15% până în 2023. Însă, disperată să acopere acest deficit, UE s-a orientat spre alternative discutabile, iar Azerbaidjanul este un caz deosebit de ironic și tulburător.
Apelul lui Macron la o „autonomie strategică europeană” – ideea că UE ar trebui să își controleze propriul destin în materie de apărare, energie și nu numai – pare nobil, dar inițiativele energetice ale blocului îi dau mai degrabă aerul unui slogan gol decât al unui plan serios. Să nu ne amăgim: rezervele de gaz ale Azerbaidjanului sunt infime în raport cu nevoile Europei. Mai grav, Azerbaidjanul nu dispune nici măcar de capacitățile necesare pentru a-și satisface cererea internă, cu atât mai puțin pe cea a Europei. Pentru a salva aparențele, importă discret gaz din Rusia și Turkmenistan, ceea ce înseamnă că „diversificarea” UE ar putea fi, în realitate, doar o ușă din dos pentru combustibili fosili rusești reetichetati.
Calculul este greșit, iar strategia miroase a panică, nu a autonomie. În acest context intră în scenă comisarul european pentru energie, Dan Jørgensen, care s-a apropiat de autocratul azer Ilham Aliev ca un suplicant. Este vorba despre același Aliev care guvernează cu mână de fier din 2003, falsificând alegeri, închizând jurnaliști și suprimând opoziția.
Ipocrizia devine și mai flagrantă dacă luăm în calcul cazul Karabahului de Sus. În 2023, ofensiva fulger a Azerbaidjanului a dus la expulzarea a peste 100.000 de armeni creștini din regiune – un caz școală de epurare etnică. A înlocui gazul autoritar al lui Putin cu cel al lui Aliev nu înseamnă că Europa devine independentă; înseamnă că își pierde busola morală.
– Cum apreciați „coaliția voluntarilor” propusă de Marea Britanie și Franța pentru o forță de menținere a păcii în Ucraina? Sunt astfel de ambiții realiste, ținând cont de starea actuală a armatelor europene?
Țări mai mici, precum Olanda, Suedia sau Danemarca, pot juca un rol în această „coaliție a voluntarilor”, dar este clar că Marea Britanie și Franța ar trebui să ducă greul.
Premierul britanic Keir Starmer a declarat el însuși că sprijinul Statelor Unite este „esențial”, însă administrația Trump nu a dat niciun semn că ar fi interesată. Putin a calificat în repetate rânduri prezența trupelor NATO în Ucraina drept „linie roșie”, promițând represalii: drone, rachete, ba chiar mai rău. Au Marea Britanie și Franța curajul unei asemenea escaladări? Această ambiție ar putea fi realizabilă doar dacă sprijinul aerian american s-ar materializa miraculos și dacă Rusia ar accepta situația. Nimic nu indică faptul că aceste două condiții sunt realiste. Marea Britanie și Franța vor să preia conducerea, dar coaliția lor pare mai degrabă dornică decât capabilă.
– Unii din Occident susțin continuarea războiului, afirmând că va slăbi Rusia, în timp ce alții văd în el consolidarea unei coaliții sino-ruse și apariția unei alianțe paneurasiatice anti-occidentale. Aceasta evocă temerile exprimate de Zbigniew Brzezinski în „Marea tablă de șah”. Ce perspectivă vi se pare mai convingătoare și ce consecințe va avea aceasta asupra arhitecturii de securitate europene în deceniile următoare?
La prima vedere, tabăra care afirmă că „războiul slăbește Rusia” are dreptate. Cifrele sunt discutabile, dar este foarte probabil ca pierderile rusești în acest război să se ridice la zeci de mii de oameni. 300 de miliarde de dolari în rezerve valutare sunt înghețate. PIB-ul Rusiei este cu 5% mai mic decât ar fi fost, potrivit propriilor estimări, iar sancțiunile tehnologice i-au redus accesul la aviație și la cipuri electronice.
Dar perspectiva opusă – o consolidare sino-rusă – pare mai convingătoare. Rusia nu se prăbușește; se adaptează. Sancțiunile au împins Moscova în brațele Beijingului: schimburile comerciale au atins 240 de miliarde de dolari în 2024, cu 30% mai mult decât înainte de război. În plus, cei 10.000 de soldați nord-coreeni trimiși în Ucraina indică o constelație mai largă. Rusia a semnat și un parteneriat strategic ambițios cu Iranul, pe care Occidentul l-a înstrăinat imprudent prin nerespectarea acordului nuclear din 2015. Nu e vorba doar de o relație sino-rusă; este o coaliție eurasiatică, mai flexibilă, dar nu un ax în sens strict. Cred că Brzezinski ar fi îngrozit să vadă această evoluție.
Cel mai mare risc? Să ne agățăm de iluzii liberale – sancțiunile ca panaceu universal, NATO ca salvator – în timp ce Eurasia se consolidează.
– Dacă negocierile de pace vor avea succes, cum vedeți rolul Ucrainei în noua ordine mondială – membră NATO, stat-tampon neutru sau altceva – și care ar fi implicațiile pentru flancul estic al Europei?
Cel mai convingător argument – pragmatic și stabilizator – este cel al unei Ucraine neutre, după modelul Finlandei în timpul Războiului Rece sau al Austriei de azi. Aceasta ar transforma flancul estic al Europei într-o frontieră tensionată, dar gestionabilă, echilibrând forțele fără escaladare constantă.
Neutralitatea nu înseamnă slăbiciune: este o strategie calculată pentru a îngheța conflictul și a garanta suveranitatea Ucrainei fără a împinge Rusia la colț.
Într-un astfel de scenariu, Rusia obține un tampon – fără rachete NATO la 500 km de Moscova – ceea ce atenuează temerile sale de securitate (un motor esențial încă din 1991). Occidentul obține o Ucraină stabilă, nu o rană deschisă. Ucraina supraviețuiește: 18% din teritoriul său este pierdut, dar 82% rămâne liber, cu timpul necesar pentru reconstrucție. Finlanda și Austria demonstrează că neutralitatea nu este o capitulare.
– La Istanbul, în 2022, Moscova părea hotărâtă să obțină concesii lingvistice și privind demilitarizarea Ucrainei. Înainte de invazie, în 2021, Moscova a cerut ca NATO să nu mai desfășoare forțe în Europa de Est. Iar anterior, rușii au vorbit despre „federalizarea” Ucrainei. Care credeți că este obiectivul final al Rusiei în Ucraina?
Obiectivul final al Rusiei în Ucraina, până în aprilie 2025, se conturează în jurul a trei revendicări fundamentale: controlul asupra Donbasului și Crimeei, neutralitatea Ucrainei (fără aderare la NATO) și limitarea forțelor sale armate – cereri formulate deja în cadrul negocierilor de la Istanbul din 2022 și înainte de invazie, în 2021. Maximalismul inițial al Moscovei – demilitarizare totală, federalizare, retragerea NATO din Europa de Est – s-a estompat în fața realității războiului și a presiunilor economice (5% din PIB afectat de sancțiuni). Aceste trei obiective reflectă linia directoare a lui Putin: asigurarea adâncimii strategice, neutralizarea amenințărilor și consolidarea câștigurilor, menținând în același timp o imagine de forță pe plan intern și regional.
În plus, Moscova cere ca partidele care militează pentru statutul oficial al limbii ruse și pentru drepturile minorității ruse din Ucraina să poată participa la alegeri, însă această revendicare nu face, deocamdată, parte din cele trei condiții fundamentale ale lui Putin.
Retragerea NATO din Est este o iluzie. Dacă Putin obține o victorie pe câmpul de luptă din Ucraina, va trebui să evite excesele, care i-ar putea periclita câștigurile și i-ar pune în pericol puterea în plan intern. Majoritatea rușilor par să susțină războiul din Ucraina, dar doar atât timp cât acesta este câștigabil. Este puțin probabil să sprijine o escaladare militară riscantă care ar putea duce la un conflict direct cu NATO.
– Ați scris despre limitele sancțiunilor occidentale împotriva Rusiei. Mai sunt acestea un instrument politic viabil într-o lume care devine din ce în ce mai multipolară, inclusiv din punct de vedere economic?
Într-o lume economică multipolară, sancțiunile par tot mai mult un instrument ruginit: încă suficient de ascuțit pentru a provoca daune, dar departe de arma decisivă care era odinioară împotriva statelor mai mici și mai izolate. Schimbarea este radicală. În anii 1990, când dolarul american domina fără rival și globalizarea funcționa după regulile Occidentului, sancțiunile puteau sufoca ținte precum Irakul sau Iugoslavia – state izolate, dependente și depășite economic. Rusia este altceva. Și-a dezvoltat mecanisme de evitare a sancțiunilor: comerț în yuani cu China, sprijin din partea partenerilor BRICS, rețele alternative de plăți care ocolesc SWIFT. Chiar și Turcia, membră NATO, face comerț intens cu Rusia.
Desigur, sancțiunile rămân constrângătoare. Dar lovitura de grație nu a fost niciodată dată. De ce? Pentru că multipolaritatea înseamnă alternative.
– Cum ar trebui Europa – și Occidentul în general – să trateze cu Moscova? Rivalitate permanentă sau apropiere strategică?
Apropierea oferă o cale de detensionare, stabilizare și redirecționare a resurselor, fără iluzii în privința naturii regimului Putin sau a ambițiilor rusești. Argumentul în favoarea unei rivalități controlate pornește de la realitate: Rusia nu va dispărea. Este o putere nucleară, cu 5.500 de ogive, membră permanentă a Consiliului de Securitate al ONU și cu un rol perturbator major în energie și securitatea europeană.
Diplomația, nu ostilitatea, poate construi un modus vivendi. Argumentul moral împotriva dialogului cu Putin este deranjant. Dar pragmatismul nu este o chestiune de puritate morală: este suficient să ne amintim de „détente”-ul inițiat de Richard Nixon cu Mao, în timp ce China provoca foamete în masă, și de destinderea ulterioară cu URSS-ul lui Brejnev. Rusia va rămâne un rival, implicându-se în alegeri și testând limitele NATO. Însă diplomația poate transforma un conflict fierbinte într-o coexistență rece. Rivalitatea și-a epuizat beneficiile; competiția controlată este cea mai înțeleaptă strategie.
– Privind consecințele mai ample, cum vedeți că războiul din Ucraina remodelează alianțele din Orientul Mijlociu și Asia? Și care este cel mai mare risc pentru Europa dacă nu se adaptează la această nouă realitate geopolitică?
Războiul din Ucraina este un seism geopolitic care zguduie alianțele din Orientul Mijlociu și Asia și scoate la iveală vulnerabilitățile Europei. Statele acționează din interes propriu, nu din solidaritate, iar consecințele acestui conflict redesenează harta relațiilor de putere, dictată de securitate, prudență și oportunism. Incapacitatea Europei de a se adapta riscă să o marginalizeze într-o lume în care influența se bazează pe puterea dură și pe forța economică, nu pe lecțiile de morală.
China este marele câștigător, obligând Rusia să joace rolul unui partener subordonat. India caută acorduri atât cu Moscova, cât și cu Occidentul, ghidată de interesele sale de securitate și de avantajele economice, nu de ideologie. Chiar și Japonia și Coreea de Sud se protejează, căutând coexistența, nu conflictul.
Europa ar trebui să facă la fel, mizând pe atuurile sale și renunțând la iluzia unei mari puteri militare. Europa nu poate domina China și nu poate cheltui mai mult decât SUA; jocul ei ar trebui să fie relansarea diplomației eficiente și a rezilienței economice. Dacă va eșua, lumea realistă va merge mai departe: Europa va deveni un muzeu al gloriilor trecute, nu un jucător în noua ordine mondială.
