Europa nu pare să vrea să se aventureze în schimbarea de epocă inaugurată de alegerea lui Donald Trump. Ca și cum, în urma celor două Germanii ale secolului XX, astăzi s-ar dezvălui două Occidente: Occidentul american și Occidentul european, scrie cronicarul Mathieu Bock-Côté în Le Figaro
Victoria lui Donald Trump, în noiembrie trecut, a marcat un schimb de epocă, și toți au înțeles imediat acest lucru. O majoritate de americani, mult dincolo de majoritatea sa electorală, a simțit acest lucru ca o formă de 1989 intern, cu prăbușirea sau, cel puțin, destabilizarea a ceea ce am obișnuit să numim "wokism". America se imaginează astfel reconectându-se cu Occidentul, până la punctul în care, prin cuvintele președintelui său, reabilitează figura pionierilor. Nu mai este la modă, de câteva săptămâni, să blestemi originile țării. Trebuie să ne surprindă, de altfel, voința afișată a lui Trump de a accelera dereglementarea pentru a reveni la un capitalism cuceritor, indisolubil legat de visul american? America profundă nu a tratat oare întotdeauna socialismul ca pe un corp ideologic străin?
Europa nu pare să vrea să se aventureze în schimbarea de epocă inaugurată de alegerea lui Donald Trump. Ca și cum, în urma celor două Germanii ale secolului XX, astăzi s-ar dezvălui două Occidente: Occidentul american și Occidentul european.
Discursul inaugural al lui Donald Trump și zilele care au urmat au confirmat această dorință de ruptură, prin multiplicarea decretelor, care atestă mai puțin un viraj autoritar al președinției americane, cât o voință de a restaura puterea politică provenită din urne, eliberând-o de un stat administrativ care confiscase suveranitatea populară. Metoda de guvernare centrată pe decretele executivului constituie o formă de cezarism democratic, evocând un bonapartism american. Este vorba de a reda o capacitate de impuls unei societăți care părea să fie letargică, depresivă și decadentă. A vota poate servi la ceva. Președinția lui Trump va transforma lumea.
UE se vrea ultimul refugiu al utopiei mondialiste, a drepturilor omului și al politicii imigraționiste post-1989.
Dar Europa nu pare să urmeze mișcarea, ca și cum, în urma celor două Germanii din secolul XX, astăzi s-ar dezvălui două Occidente: Occidentul american și Occidentul european. Putem de asemenea să traversăm epocile spunând că Europa de Vest seamănă din ce în ce mai mult cu o reîncarnare a RDG-ului. Vom vedea asta mai întâi cu tentația sa de a ridica în jurul ei un nou zid al Berlinului, de natură mediatică și comunicațională, DSA (Digital Services Act, n.t.) fiind simbolul acestuia, pentru a împiedica cetățenii săi să aibă acces mental la lumea exterioară și la ceea ce este prezentat ca propagandă de peste Atlantic, răspândită de dușmanii populisti din interior, pe care îi combatem împingând retorica antifascistă până la ultimele sale limite. Doar prin discursul autorizat al neo-Pravdei se vor putea raporta actualitățile americane, la fel ca într-un film de groază.
UE se vrea ultimul refugiu al utopiei mondialiste, a drepturilor omului și al politicii imigraționiste post-1989. Utopiile mor greu și cei care au vrut să creadă în ele nu încetează să le cârpăcească teoretic - istoria intelectuală a marxismului, de la anii 1950 până la căderea URSS-ului, corespunde unei întreprinderi perpetue de salvare ideologică. Social-democrația se prăbușește sub o îndatorare patologică, visează să pună mâna pe economiile gospodăriilor și intenționează mai mult ca oricând să reglementeze viața societăților cu un aparat normativ invaziv, pentru care Green Deal servește acum ca suport doctrinal. Amorțirea popoarelor prin asistență socială duce și la epuizarea lor existențială, mai ales că se multiplică pe ele experimentele antropologice și sunt condamnate la înec demografic. Faptul că ne putem pune serios întrebarea dacă Europa este astăzi copleșită ne amintește cât de mult cenzura domină viața publică.
Dar utopiile nu plutesc în vid. Ele sunt cu atât mai apărate cu cât servesc drept sistem de legitimare a intereselor unei caste, a unei nomenklaturi, cum s-ar fi spus în trecut, cu aparatchik în slujba ei. Și este o astfel de castă care domină Europa de Vest, unde alegerile sunt acum un ritual rezidual, care le permite oamenilor să-și exprime nemulțumirea, fără ca ei să fie cu adevărat luati în considerare. Casta pro-europeană este formată din facțiuni interschimbabile care împart puterea, care schimbă poziții, care împart medalii democratice între ele, la fel cu generalii medaliați din fosta Uniune Sovietică. Îi este teamă de un val mare care îi poate mătura și va face orice pentru a îl preveni.
Acest portret dezvăluie, așadar, două Occidente, fiecare pretinzând că întruchipează sensul Istoriei și adevărul civilizației noastre. Rămân diferențe puternice. America Trumpiană marchează o ispită imperială îngrijorătoare asupra zonei nord-americane, în timp ce Europa de Vest, retrasă în sine, dorește înainte de toate să împiedice țările care o compun să-și urmeze propria traiectorie politică, prin reinventarea doctrinei lui Brejnev a suveranității limitate, îmbrăcată acum în hainele „statului de drept”, totemizate în maniera unei formule magice care se va repeta până la ultima suflare. Istoria secolului trecut aruncă totuși nu mai puțină lumină asupra celei din prezent.
