Comisia Europeană a lansat recent o consultare publică privind viitoarea strategie LGBT pentru perioada 2026–2030. Deși prezentată drept un exercițiu democratic menit să colecteze opinii și dovezi din partea cetățenilor, consultarea ridică semne serioase de întrebare privind obiectivitatea și transparența sa. În loc să deschidă un dialog real asupra unui subiect sensibil, inițiativa pare să urmărească mai degrabă confirmarea unor concluzii ideologice prestabilite, într-un context european din ce în ce mai polarizat cultural și identitar, scrie Atlantico
Prin intermediul unei consultări părtinitoare privind viitoarea sa strategie LGBT, Comisia Europeană pare mai degrabă interesată să valideze concluzii ideologice prestabilite decât să deschidă un veritabil dialog democratic. O abordare care ridică semne de întrebare cu privire la temeiurile științifice, culturale și politice ale acestei normalizări impuse.
Comisia Europeană a lansat o pseudo-„consultare” privind viitoarea sa strategie LGBT pentru perioada 2026–2030. Sub pretextul unei colectări de dovezi, demersul pare în realitate destinat să confirme concluzii deja formulate dinainte.
Într-o societate mai puțin ideologizată, o astfel de consultare ar avea ca scop culegerea de opinii sincere din partea populației pe un subiect sensibil, înainte de a contura o politică publică. Acest lucru le-ar permite decidenților să evalueze obiectiv nevoile reale înainte de a defini o strategie. Dar nu aceasta este situația în Uniunea Europeană a anului 2025. În ceea ce privește politica LGBT, Comisia a adoptat o abordare ideologică. Consultarea pornește de la premisa că orientările sexuale alternative sunt în mod nedrept discriminate și solicită exclusiv contribuții care să confirme această ipoteză. Este o formă de raționament circular — o metodă greu de compatibilizat cu o democrație sănătoasă sau o guvernanță de calitate.
Această metodă amintește de procesul sinodal inițiat de Papa Francisc, menit teoretic să aducă la suprafață vocea poporului, dar care, în realitate, nu invita decât vorbitori care împărtășeau deja linia textului pregătit. Schimburile de opinii nu aveau decât rolul de a ajusta versiunea finală.
Rezultatul unei astfel de metode este previzibil. În practică, Comisia le cere persoanelor homosexuale sau transgender să confirme că sunt victime ale discriminării. Iar cum toate contribuțiile validate sunt publice, puțini vor îndrăzni să exprime un punct de vedere divergent, de teamă să nu atragă furia grupurilor de presiune sau să nu fie supuși represaliilor — așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu profesoara lesbiană Kathleen Stock.
Modul în care Comisia structurează dezbaterea despre orientările sexuale este la fel de problematic ca și consultarea în sine. Acronomul LGBTIQ este o construcție socială. El nu desemnează nici o organizație, nici o categorie coerentă, ci constituie o formulare de inspirație neo-marxistă a realității, menită să sugereze că ar exista un grup omogen definit de aceste caracteristici. Sigla mai induce ideea că ar exista o bază fizică comună acestei „comunități”, prin includerea intersexualității — o afecțiune medicală rară, complet distinctă de celelalte cinci categorii, care țin de alt registru.
Recursul la această consultare falsă pentru a justifica o politică trădează, în realitate, o vulnerabilitate a Comisiei. Dacă normalizarea identităților LGBT ar fi cu adevărat întemeiată, dorită și benefică, de ce s-ar evita un dialog deschis? Cu atât mai mult cu cât Comisia depășește cu mult obiectivul inițial de combatere a violenței și discriminării motivate de ură, angajându-se într-un proces de normalizare socială a identităților LGBT și interzicând anumite practici, precum terapiile de conversie. Se ridică o întrebare firească: de ce nu se dorește interzicerea celei mai radicale forme de „conversie” — și anume, intervențiile chirurgicale de tranziție? Operații costisitoare, pe viață, cu consecințe medicale grave, implicând îndepărtarea unor părți sănătoase ale corpului — ceea ce, pentru mulți, constituie tocmai forma cea mai invazivă de terapie.
Este, de altfel, justificată existența unei strategii LGBT europene, în condițiile în care toate legislațiile naționale garantează deja drepturile fundamentale ale persoanelor vizate? Toate statele membre condamnă violența și discriminarea bazate pe orientarea sexuală sau identitatea de gen. De ce, atunci, să fie împovărată birocrația și să se cheltuie suplimentar pentru o nouă strategie?
Comisia ar face bine să reevalueze chiar oportunitatea acestei inițiative de normalizare. Parlamentul European investește deja masiv în promovarea unei viziuni conforme cu obiectivele de dezvoltare durabilă (ODD), care include agenda LGBT, în țări refractare cultural sau religios la acest tip de transformare socială.
În niciun caz nu ar trebui să fie vorba despre impunerea unui abandon al tradițiilor culturale europenilor în materie de căsătorie sau sexualitate, nici despre dictarea unor doctrine religioase „acceptabile” în funcție de criteriile de la Bruxelles. Dacă este necesară o strategie, aceasta ar trebui să se bazeze pe realitățile biologice, psihologice și sociale specifice minorităților sexuale — și nu pe o ideologie.
