Pe întreg continentul european, din Anglia pâna în România, un val de revoltă populară zguduie din temelii vechea ordine politică. Rezultatele recente ale alegerilor reflectă o nemulțumire profundă față de elitele pro-UE și o dorință crescândă a cetățenilor de a-și recâștiga suveranitatea națională. În acest context tensionat, jurnalistul britanic Mick Hume atrage atenția asupra unui paradox periculos: pentru a „salva democrația”, elitele de la Bruxelles par tot mai dispuse să o submineze chiar ele. Articolul său oferă o analiză incisivă a modului în care populismul câștigă teren în Europa și a reacției disperate a establishmentului care, confruntat cu voința populară, recurge din ce în ce mai des la măsuri autoritare, scrie The European Conservative
Nu mai pare deloc exagerat să sugerăm că elitele europene ar putea fi pregătite să „salveze democrația” – de popor – distrugând-o. Liderii Uniunii Europene s-au lăudat mereu că proiectul lor urmărește să construiască o „uniune din ce în ce mai strânsă” între statele europene. Astăzi, politica europeană pare într-adevăr să se apropie, dar nu în direcția dorită de birocrația centralizatoare de la Bruxelles.
Din Anglia și până în Germania și România, rezultatele recente ale alegerilor arată că milioane de alegători europeni sunt tot mai uniți în dorința lor de a înlătura vechea clasă politică pro-UE, votând pentru partide național-populiste.
Joia trecută, partidul Reform UK al lui Nigel Farage a obținut un avans spectaculos în alegerile parlamentare, locale și pentru primării din Anglia. Duminică, candidatul naționalist George Simion a câștigat detașat primul tur al alegerilor prezidențiale din România.
Aceste rezultate reflectă prăpastia tot mai adâncă dintre Europa oficială, imaginată de elitele de la Bruxelles, și Europa reală, în care trăiesc, muncesc și votează milioane de cetățeni.
În timp ce establishmentul UE se grăbește să aducă guvernul laburist din Marea Britanie mai aproape de Bruxelles, pe teme de la comerț la apărare, realitatea din teren contrazice această apropiere: milioane de alegători englezi au respins atât Partidul Laburist, cât și Partidul Conservator, văzând în „domnul Brexit”, Nigel Farage, o soluție pentru viitor.
În România, elitele UE și aliații lor din mass-media au făcut tot posibilul pentru a-l demoniza pe Simion ca fiind un „extremist de dreapta, apropiat de Trump”. Cu toate acestea, sprijinul pentru liderul AUR a crescut, până la obținerea unui scor estimat la 40% în primul tur. Aceste reculuri pentru oligarhia bruxelleză vin după alte rezultate similare în Europa, în special ascensiunea formațiunii Alternative für Deutschland (AfD) în alegerile generale din Germania din februarie.
Revolta populistă, declarată de atâtea ori „moartă”, este mai vie ca niciodată. În schimb, partidele tradiționale par să se clatine tot mai aproape de dispariție. În Germania reunificată, în urmă cu 35 de ani, creștin-democrații și social-democrații împărțeau peste 80% din voturi. Astăzi, abia mai ating jumătate. În alegerile de săptămâna trecută din Anglia, laburiștii și conservatorii au strâns împreună doar o treime din voturi – un minim istoric.
Distanța dintre aceste partide și cetățeni – în special muncitorii și tinerii – este mai mare ca oricând. Mai mult, ele își pierd chiar și bastioanele tradiționale: „Nu mai există ziduri roșii sau albastre, fiefuri sigure sau baze electorale de nădejde”, după cum scria autorul.
Cum reacționează partidele de sistem la această criză existențială? În primul rând, încearcă să liniștească electoratul furios declarând că au înțeles îngrijorările legate de migrația în masă sau politicile Net Zero, făcând concesii de fațadă.
Dar chiar cred aceste partide că alegătorii europeni sunt atât de naivi? Să nu uităm că ele sunt cele care au impus tocmai acele politici, și care le susțin în continuare alături de stânga și verzii din Bruxelles și Berlin. Politicienii vor fi judecați nu după ce spun, ci după ce fac.
Când nimic nu pare să oprească valul populist, masca establishmentului european cade și iese la iveală adevărata față a elitismului lor. Nu se dau înapoi de la subminarea democrației pentru a împiedica alegerea „unor persoane greșite”.
În România, anul trecut, justiția – cu sprijinul Comisiei Europene – a anulat alegerile prezidențiale după ce candidatul naționalist Călin Georgescu a câștigat primul tur, interzicându-i apoi candidatura în 2025. Ce se va întâmpla acum, când votul naționalist s-a dublat?
În Franța, Marine Le Pen a fost interzisă de instanțe să mai candideze la președinție – un scrutin în care era favorită. În Germania, agenția de informații interne a clasificat oficial AfD drept „grupare extremistă de dreapta”, deschizând ușa chiar și pentru o eventuală interdicție a partidului. Să nu uităm că AfD nu este o sectă marginală, ci vocea a milioane de germani, care a ocupat locul al doilea în alegerile din februarie și este în prezent pe primul loc în sondaje.
În Marea Britanie, în fața ascensiunii Reform UK, conservatorii și laburiștii au colaborat tacit pentru a anula alegerile locale în zone unde partidul lui Farage urma să câștige masiv. Marea Britanie – anulează alegeri. Asta e direcția?
În alte țări unde votul popular înclină spre „dreapta greșită”, birocrații de la Bruxelles mai au un as în mânecă: pârghia financiară. Așa au slăbit guvernul conservator din Polonia și tot așa continuă șantajul economic asupra Ungariei – cu penalizări de un milion de euro pe zi – pentru a forța Budapesta să se alinieze dictatelor progresiste privind migrația. Iar amenințările de a-i retrage dreptul de vot dacă se opune aderării Ucrainei la UE spun multe: mai vorbim de o uniune de state suverane sau de un imperiu european în toată regula?
Tot mai mulți observatori afirmă că nu mai este absurd să sugerezi că elitele ar distruge democrația pentru a o „salva” de popor. Cu cât poziția lor devine mai fragilă, cu atât metodele lor devin mai disperate. Nimeni nu poate prezice unde se va opri acest război împotriva democrației.
Un lucru e însă clar: toate aceste manevre nu reușesc să oprească revolta populară. Din contră – nu fac decât să o alimenteze.
Miza nu a fost niciodată mai mare. De aceea, susținerea revoltei populare rămâne cea mai bună șansă de a răsturna vechea ordine și de a construi un alt viitor politic în Europa.
Sigur, partidele care compun această revoltă nu sunt identice. Există diferențe clare între Reform UK, formațiunea cu care autorul a colaborat în alegerile generale din 2024, și etno-naționaliștii AUR din România. Dar această mișcare depășește formațiunile individuale: este vorba despre susținerea unei revolte democratice în toate formele ei – de la protestele fermierilor până la opoziția față de migrație – pentru a readuce poporul în centrul democrației.
Nu este un simplu „vot de protest” sau un exercițiu de încălzire. Este o ocazie istorică de a dărâma vechea ordine și de a deschide ușile către un alt viitor – oricare ar fi acela. După cum spune adesea Nigel Farage: „Se întâmplă ceva acolo afară”. Nu pot opri acest val – iar noi nu ne permitem să-l irosim.
***Mick Hume este redactor-șef al publicației European Conservative. Jurnalist, editor și autor britanic, Hume scrie în prezent pentru Spiked, The Daily Mail și The Sun.
