Creștinii reprezentau încă 20% din populația turcă la începutul secolului XX: ei sunt astăzi doar 0,2%. Joseph Yacoub, specialist în istoria creștinilor răsăriteni, povestește cum regimul turc a șters treptat chiar și memoria culturală a acestei minorități persecutate, scrie Le Figaro.
Joseph Yacoub este profesor onorific de științe politice la Universitatea Catolică din Lyon, primul titular al catedrei UNESCO „Memorie, culturi și interculturalitate”,specialist în minorități din întreaga lume și creștini răsăriteni.
A fost o vreme când au existat comunități creștine în această țară. Timpul acela a trecut. De atunci, istoria a fost o serie de drame, punctate de episoade, dintre care unele au fost eclipsate cu bună știință de istoriografia oficială. Cândva înfloritori și prosperi, creștinii au scăzut considerabil ca număr și influență, în timp ce numai la Constantinopol ei reprezentau 40% din populație în secolul al XVI-lea. Și chiar la începutul secolului al XX-lea, acestia erau încă estimati la peste 20%.
Astăzi, ei reprezintă nu mai mult de 100.000 de oameni, sau mai puțin de 0,2% dintr-o populație de 84 de milioane de locuitori. Observăm că școlile creștine sunt în declin brusc și observăm cazuri de expropriere a bisericilor și represiune împotriva preoților, toate acestea accentuate de politica islamo-naționalistă a președintelui turc Erdogan, care a transformat în moschee Sfânta Bazilica Sofia
Secolul al XX-lea a cunoscut turbulențe și convulsii politice și religioase. Genocidul armean și asiro-haldee din 1915 a pus treptat capăt prezenței creștine.
Iată un exemplu, printre altele, care a fost complet ascuns. În ajunul Primului Război Mondial, în regiunea Hakkari din extremul sud-est al Turciei trăiau 100.000 de creștini asirieni; azi nu a mai rămas nimeni, jumătate au fost exterminați și au murit pe drumuri, cealaltă jumătate forțați la exod în condiții groaznice.
Deci ce s-a întâmplat?
Din 1906 au aparut scântei care au anuntat ceea ce s-a întamplat în 1915 si apoi în 1918. Această politică a urmărit, după obiective fixate, omogenizarea Imperiului Otoman și turcificarea țării, prin eradicarea oricărui grup etnic neturc și non-musulman. A fost și etnocid. Bisericile au fost jefuite și profanate, bătrâni, femei și tineri împușcați. Alții au cedat bolilor sau foametei sau au fost transportați în exil, iar fetele tinere răpite și reduse la sclavie. Această tragedie este bine reprezentată în literatura lor memorială în aramaică, limba lui Hristos.
Războiul s-a încheiat și s-a născut noua Turcie Kemalistă, dar am asistat la alte episoade dureroase.
În decembrie 1925, un raport al Consiliului Societății Națiunilor (SDN) al generalului estonian Laidoner, care investigase granița provizorie dintre Turcia și Irak, discuta despre ceea ce el a numit Deportarea creștinilor, argumentând cifra a aproximativ 3.000 de victime și îi incriminează pe soldații regimentului 62 turc care au comis „acte atroce de violență mergând până la masacre” împotriva locuitorilor.
Totul a fost făcut pentru a șterge memoria.
Fenomenul anihilării culturale a crescut atunci. Numele satelor erau turcizate, ca și numele patronimice. Iată numele satelor asiro-haldee acum complet transformate: Ischy a devenit Ombudak, Bazyan: Dogan, Harbol: Aksu, Meer: Kovankaya și Hoz: Ayirim. Același lucru este valabil și pentru numele de familie cu sunet aramaic: Biqasha a devenit Yalap, iar Bikouma: Yabash. Totul a fost făcut pentru a șterge memoria. Mai mult, aceste sate au fost abandonate și locuitorii lor disprețuiți, lăsați în totală ignoranță și neprotejați, la cheremul briganzilor kurzi și aghas și turci.
De asemenea, nu trebuie să fim surprinși să vedem țara golită de supraviețuitorii genocidului din 1915. Din 1980, lipsiți de securitate, blocați între ciocan si nicovală (între armata turcă și gherilele kurde de atunci), asiro- Caldeii, care trăiseră în această țară timp de 3000 de ani, au luat calea exilului spre Franța și Europa, fugind de represiune și de condițiile lor mizerabile. Această plecare în masă a afectat mai multe regiuni.
Primiti in Franța, ei au putut, prin munca si perseverenta lor, să reușească o viață demnă, să ocupe funcții importante, totul într-un timp scurt. Într-o țară laică, care respectă toate religiile, ei au putut să construiască biserici, în conformitate cu tradițiile și riturile lor, și să-și trăiască credința pe deplin.
