Un nou eseu al filosofului, Jean-François Braunstein, demontează, bucată cu piesă, fragila construcție intelectuală care este wokismul, ale cărei mari figuri sunt, în cele din urmă, doar mari ipocriți. Pentru editorialistul revistei Causeur David di Nota, totul este clar.
Se pare că zilele lui Molière sunt numărate și că expresia lui „Prețioasele ridicole” are ceva sexist. Expresia poate fi condamnată pe termen scurt și mediu, dar nu va dispărea prea curând. Vă prezint ca dovadă a acestui lucru uimitoarea carte pe care Jean-François Braunstein tocmai a consacrat-o religiei woke. După ce i-a tocat mărunt pe genealogiștii improvizați care fac din Teoria franceză leagănul wokismului, Braunstein citează cu amuzament remarcile înflăcărate ale fostului ministru francez din epoca Sarkozy, Rama Yade: „De la Lacan la Foucault, gânditorii francezi au inspirat mișcarea woke! Să fim mândri de asta ca francezi! "
Trebuie să nu fi citit niciodată seminariile lui Foucault ca să-ți imaginezi măcar o clipă că un predicator ca madame Rousseau se înscrie în aceeași linie. Trebuie să nu fi citit nici un rând din Écrits ca să-ți imaginezi că Lacan i-ar fi stimat pe acești militanți (cel care s-a opus progresiștilor din vremea lui cu celebrul: „Ceea ce vreți voi este un Stapân. Îl veți avea”).
Marea Trezire
Dar fără alte prelungiri, să intrăm în secretele Marii Treziri. Dacă e să credem marile preotese ale conștiinței sociale, un woke („trezit”) demn de acest nume are următoarele caracteristici: cel trezit nu râde, pentru că știe că suferința este un lucru grav. Persoana trezită se identifică cu victimele dominației occidentale – victimizarea și identificarea fiind unul și același lucru aici. Dar atenție: identificarea este valabilă doar dacă cei treziți ne oferă ceva radical în domeniile rasei, genului sau intersecționalității. Atâta timp cât cel trezit nu sugerează să-i înlănțuim pe elevii albi în spatele clasei, ceva nu va fi în regulă în capul lui de "conștientizat". Va trebui să citească cu mai multă atenție sociologii de nivel înalt pe care universitățile americane și acum franceze îi pun atât de generos la dispoziție: Ibram X Kendi, Ta-Nehisi Coates, Robin DiAngelo, Ramon Grosfogel. Am fi neglijenți dacă l-am uita pe cel din categoria grea a savanților antirasism, omul care reunește centurile WBA, IBF, WBO și IBO ale luptei intersecționale, mă refer la domnul Éric Fassin, un cercetător căruia nimeni nu-i va contesta – cel puțin asa sper – seriozitatea academică.
O chestiune de credință
Să fim sinceri: adoptarea unei teorii sociale a fost întotdeauna o chestiune de credință. Știința proletară nu a înșelat niciodată pe nimeni (cu excepția celor aleși ai cultului menționat) și nu e nimic pâna la sociologia lui Durkheim care sa nu degajeze un puternic miros de religiozitate. Cel puțin sociologilor francezi le era puțin rușine de ceea ce îi făcea să fie înlocuitorii laici ai preoților de altădată; nu este cazul cu wokiștilor. Am putea căuta în zadar printre evangheliștii noștri acea ezitare sănătoasă care l-a împiedicat pe Roland Barthes să comită ireparabilul: să facă morală altora, predicarea cuvântului bun, prezentarea drept model de „deconstrucție sexuală” reușită.
Prin urmare, Braunstein dedică primele pagini obrăzniciei pastorale a acestor noi militanți, înainte de a desfășura metodic fiecare dintre fațetele nerațiunii neo- rasiale. Mintea rămâne năucită de remarci de genul acesta: „Eu, care am suferit începând in 1454, vorbesc”, de parcă albul născut în 1980 nu ar avea dreptul să vorbească. Ar trebui să vorbim de cunoaștere-cenzură pentru a desemna tipul de afirmații care rezultă din aceasta. Întrucât iluminismul a intenționat să pună cunoștințele la dispoziția tuturor, idealul „studiilor” ( Gender Studies , Black Studies etc.) se va baza pe procesul opus: astfel de cunoștințe își vor fi atins scopul când nimeni nu va mai fi legitim să vorbească despre nimic.
Găsiți un vinovat și pedepsiți-l
Această prostie academică ar fi o păcăleală dacă nu s-ar interesa, cu o seriozitate uluitoare, despre viețile sexuale ale indivizilor. Nu știu dacă sunt "cisgen", dar trebuie să știu că bărbatul este o femeie ca oricare alta și că rămâne "însărcinat" ca oricare altul. Totul este alegere, totul este fluid, totul este performanță – cu excepția faptului că un bărbat alb nu se poate declara „închis în corpul unui om alb”. Un negru poate inventa o mie de identități, în timp ce un alb rămâne alb, orice ar face. Vedem că deconstrucția are totuși limite, limite fixate, nu de Natură, ci de nevoia de a găsi un vinovat și de a-l pedepsi.
Cum să lupți împotriva acestui foc ideologic care se răspândește cu mare viteză? Primul contra-foc constă în a arăta un sprijin nesfârșit pentru intelectualii negri și american (mă gândesc în special la Thomas Sowell) care refuză să se lase amăgiți de imbecili în numele „grijii” ("care" - cuvântul etic pentru "solicitudine") sau solidarității rasiale. Al doilea contra-foc constă în stabilirea unei sociologii exacte a acestor antreprenori ai constrângerii, impostori al căror carierism nu cedează ascensiunii capitaliste a micilor glumeți care au trecut de la gulerul Mao la Rotary Club. Dar cel mai evident dintre toate răspunsurile este de a nu fi atras în teren religios sub pretextul eronat că rasismul este, de fapt, greșit. Cu alte cuvinte: cel mai evident dintre răspunsuri constă în respingerea ideilor de culpabilitate și contriție.
„Care sunt cele mai frumoase două cuvinte din limba engleză? a întrebat autorul Universităţilor mele . Și Gorki a răspuns: "Not guilty" (nevinovat).
