Camera Reprezentanților a votat sâmbătă, 20 aprilie, un pachet de 61 de miliarde de dolari în ajutor pentru Ucraina. Pentru fostul director al Școlii de Război, Vincent Desportes, această contribuție nu trebuie privită ca un punct de cotitură în război, ci ca un timp strategic care nu trebuie sa fie pierdut, scrie Le Figaro
Camera Reprezentanților tocmai a acordat Ucrainei sprijinul financiar mult așteptat, ultimul ajutor semnificativ fiind aprobat în 2022, când republicanii nu controlau încă camera. Mai mult decât binevenită, această contribuție s-ar putea dovedi totuși o capcană atât pentru europeni, cât și pentru ucraineni.
Această contribuție este de fapt o "iluzie optica”, nefiind nici în întregime destinată Ucrainei (întrucât mai mult de o treime este dedicată reaprovizionării cu arme și muniții pentru armata americană) și nici complet militară. În acest ajutor global, de fapt, „doar” 14 miliarde de dolari sunt alocați direct achiziției de arme de către Ucraina de la industria americană de apărare care va fi și primul beneficiar. Restul, oricât de util ar fi, va suplimenta fondurile de sprijin (instruire militară, informații) sau va ușura economia și bugetele ucrainene.
Deci, să nu ne păcălim. Această contribuție mult așteptată nu constituie un „punct de cotitură” în război. Aduce doar o amânare care trebuie luată pentru ceea ce este.
În primul rând, să nu ne imaginăm că aceasta este o schimbare de eră, întoarcerea marii Americi la sprijinul său necondiționat pentru democrație și Europa. Paranteza formată de apărarea Europei de către Statele Unite, deschisă în urmă cu 75 de ani la 4 aprilie 1949 prin Tratatul Atlanticului de Nord, este în proces de închidere, în ciuda câtorva ascensiuni precum cea a votului din 20 aprilie în Parlament. Nimeni nu poate fi sigur de ajutorul viitor, cel mai probabil că nu va exista, eventuala alegere a lui Donald Trump eliminând orice probabilitate. Durabilitatea angajamentelor Statelor Unite nu este mai solidă astăzi decât a fost ieri pentru Vietnam, Irak sau Afganistan. Întrucât politica externă americană nu mai este structurată astăzi de coloana vertebrală bipartizană formată în timpul Războiului Rece prin politica de „ilimitare”, ea a devenit imprevizibilă și volatilă. Apărarea Ucrainei, a Europei, depinde în continuare la fel de mult de dispozițiile alegătorilor americani și deci de manevrele politice de pe „Deal”. Prin urmare, Europa trebuie să continue în mod absolut calea pe care a decis în cele din urmă să o urmeze, cea a europenizării propriei apărări și a apărării Ucrainei. Trebuie să continuăm să creștem puterea aparatului nostru de apărare industrială și a armatelor noastre și să ne construim foarte rapid autonomia operațională. Suntem departe de asta și absența ei ne-ar lăsa dezarmați dacă noul „comandant șef”, fără măcar să părăsească NATO, ar ordona tuturor forțelor sale să se alăture continentului american a doua zi după Ziua Inaugurării , pe 21 ianuarie 2025.
Practic, ceea ce am câștigat este timp strategic: timp strategic care nu trebuie pierdut pentru că este rar.
Ucraina poate primi toate armele pe care le dorește, dar posibilitățile sale operaționale vor rămâne întotdeauna limitate de demografia sa. Nu va putea niciodată să pună în luptă masele de oameni de care ar avea nevoie pentru a-și recuceri pământurile pierdute din 2014.
Vincent Desportes
Depinde de noi să ne consolidăm rapid autonomia și apărarea. Depinde de Ucraina să se concentreze doar pe cele două nevoi imediate. În primul rând, să-și consolideze liniile de apărare pentru a le face la fel de impenetrabile cum au fost, în timpul contraofensivei sale din vara anului 2023, linia „Sourovikin” construită și consolidată timp de un an de ruși până să o facă impenetrabilă. Este absolut necesar să prevenim orice descoperire și să creștem costul până la punctul în care Rusia consideră că este mai rezonabil să se oprească aici. Apoi, sa nu repeteerorile din 2023 cheltuind noile resurse militare disponibile tanc cu tanc în ofensive pe cât de zadarnice din punct de vedere tactic, pe atât de mortale din punct de vedere strategic, după cum am văzut. Aceasta înseamnă să uite speranța unui război de manevră și să treaca fără regret la o strategie de uzură, să se pregătească pentru un război de uzură, unul care nu este câștigat de armate, ci de economii și de societăți care trebuie să fie pregătite pentru acest scop, pentru durată și rezistență.
Europenii și ucrainenii trebuie să lucreze în același timp în strânsă colaborare la pregătirea păcii care va veni într-o zi și, prin urmare, a negocierilor care vor trebui purtate. Pentru că orice război se termină, dacă nu este de atins victoria absolută, prin negociere: cele ale americanilor cu Coreea de Nord, Vietnamul de Nord, irakienii, talibanii, cel al francezilor cu FLN, cel al Marii Britanii cu IRA etc. Să nu cedăm în fața ipocriziei de a spune că Ucraina este stăpâna destinului său: Occidentul exista, și de aceea își spune cuvântul... și nu numai.
Trebuie să plecăm de la realități. Primul este că o linie de apărare precum linia „Sourovikin” are șanse foarte mici de a fi încălcată. Istoria ne învață asta. Germanii nu au pătruns la Kursk în 1943 mai mult decât britanicii la Caen în 1944 sau irakienii la Basra în 1987 în timpul războiului lor lung împotriva Iranului. Rarele descoperiri ale liniilor defensive ferm stabilite în profunzime (Gustav/Monte Cassino în Italia 1944, Siegfried în Germania 1945) au fost realizate doar cu prețul unor pierderi gigantice împotriva unui adversar în cele din urmă permisiv.
Al doilea este că Ucraina poate primi toate armele pe care le dorește, dar posibilitățile sale operaționale vor rămâne întotdeauna limitate de demografia sa. Nu va putea niciodată să pună în luptă masele de oameni de care ar avea nevoie pentru a-și recuceri pământurile pierdute din 2014. Pentru a face acest lucru ar trebui să se mobilizeze cu milioane de oameni, așa cum a făcut Franța în timpul primului conflict mondial, dar acest lucru pare imposibil din punct de vedere politic. În acest domeniu, rezistența Rusiei este cu mult superioară, iar ratele sale acceptabile de pierdere mult mai mari. Prin urmare, este necesar, în planificare încrucișată, să se convină cu europenii asupra unui obiectiv militar care să-l facă pe Putin să prefere negocierea decât agresiunea continuă. Înainte ca Ucraina să fie definitiv învisa pe teren, trebuie să permită o ieșire rezonabilă din conflict în interesul tuturor, pe termen scurt și mediu, precum și posibilitatea unei viitoare păci în Europa, grație unui sistem de securitate instituit, respectând interesele legitime ale tuturor.
Votul Camerei Reprezentanților din 20 aprilie nu reprezintă un punct de cotitură în război și nici un cec în alb: este o ultimă șansă de care trebuie sa se profite înainte de a fi prea târziu.
