Dintr-o dată, într-un peisaj care ţinea mai degrabă de toamnă - o primvară încolţită într-o toamnă, mai adevărat spus -, într-un peisaj din care meteorologii trăseseră concluzia oarecum poetică: “Bucureştii nu mai ştiu să ningă”, ei, bine, în acest peisaj, înflori iarna. Oare câţi melci-codobelci îndrăgostiţi peste începutul de an nu ieşiseră îmbătaţi şi inconştienţi pe străzile înşelătoare ale libertăţii de frumos? Oare câţi melci codobelci nu-şi abandonaseră poverile ce-i împiedicaseră atâta amar de vreme să guste până la pământ un aer care însămânţează iubirea? Oare câţi melci-codobelci crezuseră că venise amăgirea? Mai puţin dulce, dar cu mult mai adâncă. Oare câţi romantici îşi dezveliră sufletul şi-l suflecară pentru a-l pune să culeagă polen şi dezmăţ pe străzile închiriate de la un anotimp la altul? Oare câţi fluturi nu-şi desfăcuseră aripile pentru primul zbor cu întoarcere, primul zbor bezmetic, un zbor al fricii, ca o încercare pe viaţă şi pe moarte? Un zbor care să pregătească intrarea într-o lume nouă, iar nu veşnică! Oare câţi – ce-or fi fost ei – n-ar fi vrut să atingă pe buze piatra, trezindu-se dintr-o dată că sărută îngeri? Ce sentiment or fi avut toţi cei care-şi pregăteau inima pentru desfrâu ca dintr-o dată să o vadă rătăcită-n Rai? Ce-o fi în mintea celor care se cuibăriseră, aşteptând, în patul plăcerii, un pat de bordel, ca apoi să se vadă prinşi în patul nunţii, în noaptea nunţii? Ce întâmplare! Să treci dintr-o clipă oarecare într-una de eternitate! Ninge!
