„Duminică, 15 decembrie 2024, între orele 15-17, vine popa cu Crăciunul”, citesc pe un bilețel lipit pe ușa de la intrarea în bloc. Și la momentul sorocit, soneria a sunat scurt. De pe hol răzbătea cântarea bisericească, cu inflexiunile știute, o tânguire sonoră ce mă poartă melancolic dintotdeauna în lumea bizantină. Am deschis spășit și-n prag s-a ivit preotul, însoțit de un puștan, a cărui voce răsuna clar, umplând spațiul meschin al scării. M-am închinat în fața icoanei și cu asta, basta! Nicio emoție, nicio tresărire, nimic! Parcă aș fi semnat o condică, obligat de-un canon interior…
Altădată, în copilărie, apariția părintelui în curtea bunicilor îmi părea un mic miracol. Totul încremenea în loc atunci și în afara musafirului înfășurat în odăjdii sclipitoare nu mai exista nimic. Universul se golea brusc și pământul se oprea din rotația sisifică, stătea și răsufla proaspăt, întremat brusc… Cât dura slujba peripatetică mirosind a sfințenie și a busuioc, atât, nu mult! Simțeam cum mă dospesc deodată, mângâiat de crenguțele parfumate și ocrotit de trimisul Domnului, care îmi apropia chipul iconic al Hristosului să-l sărut. Îmi lipeam buzele tremurânde de lemnul ce începea să picure lacrimi și mă lua cu călduri pe dinlăuntru. Un foc se aprindea și pâlpâia aprizându-mi imaginația bogată de copil al câmpiei. Popa își încheia rolul și se strecura pe poartă, lăsând în urmă un pustiu numai bun să se vadă oamenii clar, cu aura lor regăsită doar de sărbători. Voiam și eu să cresc, să-i ajung și să le semăn, să fiu ca ei după ce Crăciunul le împodobea fruntea cu bunătate și smerenie. Ehe, de-ar rămâne astfel tot timpul anului ! îmi ziceam în sine și mă uitam pe cer. Acolo, și nu o data!, l-am zărit pe Dumnezeu făcându-mi complice cu ochiul. Aflasem că ar fi un judecător aspru și că pedepsește nemilos orice abatere la dogma creștină și de la rânduielile poruncite nouă cu limbă eternă. Chiar mi-a și zâmbit și niciodată nu mi s-a părut mai frumos, nu vă mint! I-am răspuns la fel, și din clipa aceea nu l-am mai privit și gândit cu frică! Era unul ca și mine, de ce să-mi fie teamă de El, ascultarea ce i-o datoram mi-o datoram înainte de toate mie însumi ! Povara muritorului sortit vremelnic să-İ port crucea s-a ușurat dintr-odată, îmblânzindu-mi truda efemeră. Nu rareori, l-am adus lângă mine, iar El nu s-a codit, voia să-și cunoască îndeaproape unul dintre miliardele de fii. Alteori, i-am vizitat împărăția din Înalturi și, ca un bunic blând și înțelept, m-a ținut în poală și m-a povățuit să nu-i ies din cuvânt dacă vreau să nu-mi pierd sufletul. Și l-am ascultat întotdeauna, vă jur ! Altminteri, de ce-aș mai fi trăit ?
Crăciun cumpătat, sănătate și sărbători luminoase, fraților pământeni! Desigur, dacă nu ni le va anula și pe astea Curtea Constituțională!
