Vin americani sau pulpele lor?

Suntem departe de America. Şi cu toate astea ne inspirăm şi ne comparăm permanent cu ea. Nu suntem singurii, dar parcă nimeni n-o face aşa de obsedant ca noi. America a devenit modelul nostru, dar, iertat să fiu, ne putem, cel puţin deocamdată, compara doar cu bulgarii. Uitându-ne atât de mult spre America ne trezim uneori cu sentimentul că şi America se uită spre noi. Nimic mai fals. A trebuit de multe ori să fim dezamăgiţi când am realizat că America nu numai că nu se uită spre noi, ci, uneori, dă semne că nici măcar n-a auzit denoi. Şi, culmea, dacă stăm să ne gândim bine, această stare de lucruri e cât se poate de firească. De la al doilea război mondial încoace mentalitatea noastră a fost modelată într-o oarecare măsură pentru aşteptarea americanilor. Sigur, ei n-au venit niciodată şi probabil că tocmai această ilzuie ne-a întreţinut “visul american”. Dacă ar fi venit cu adevărat, astăzi am fi aşteptat pe altcineva, ne-am fi uitat în altă parte şi ne-am fi comparat cu Dumnezeu mai ştie cine. Dar, pentru că n-au venit, America a devenit pentru noi o veşnică iubire amânată. Viaţa ne-a arătat că nu mai putem sta la nesfârşit în poarta casei să-i aşeptăm pe americani, dar odată ajunşi pe prispa casei tot ne mai gândim la venirea lor. Or, America n-a avut niciodată - hai să nu ne mai păcălim singuri! - o politică specială pentru România. Cei care vor să se mintă în continuare n-au decât să creadă că America este frământată de “visul american” al românilor, că, vezi Doamne, nici nu poate să doarmă din cauza asta. Interesele de construcţie, de neconstrucţie ale americanilor în partea asta a Europei în care agonizăm şi noi na-au prea fost. Deci, nici interesul pentru România. Poate doar într-o strategie globală să însemnăm şi noi ceva pentru americani. Iar dacă vom însemna ceva într-o astfel de strategie pentru zona asta a Europei ar fi bine să ne rugăm să însemnăm ceva de bine. Până la ora la care să fie în cărţi, România îşi trăieşte propriile cacealmale. Cea mai mare dintre ele este neputinţa noastră, de la Revoluţie încoace, de a ne administra moştenirea comunistă şi cu rele, dar şi cu bune. Ne-am păcălit amarnic ani de zile că o vom scoate repedel a capăt şi, de fapt, ne-am întors şi mai mult în timp. Pe lângă această cacealma pe care am jucat-o cu plăcere nebună, masochistă, ne-am trezit dintr-o dată, din balta noastră balcanică, prinşi în şuvoiul unor noi şI importante schimbări la nivel mondial – vezi globalizarea, vezi războiul împotriva terorismului. Din fericire aş spune, nu s-a găsit nimeni să ne plângă de imlă. Şi oricum nu ne-ar fi folosit la nimic. Ba dipotrivă. Integrarea României în NATO poate fi însă acea mână întinsă care să ne salveze, prin a ne da încrederea că nu suntem singuri pe lume. Că salvarea trebuie să vină tot de la noi ne-am convins în aceşti ultimi ani, dar cred că România are nevoie de acest gest extraordinar venit în primul rând din partea Americii. Ar fi suficient pentru România şi în plan poetic dacă vreţi, ar salva o lungă şi grea aşteptara. “Vin americanii!” s-ar transforma dintr-o dată în “ne-au ajutat americanii!” Tebuie menţionat că puterea de la Bucureşti a încercat, şi în cea mai mare parte a reuşit, să joace bine cartea integrării noastre în NATO. Faptul că a cântat Lou Bega la Bucureşti “Mambo nr. 5”, cu ocazia reuniunii prim-miniştrilor din ţările candidate la NATO, poate să nu însemne nimic pentru mulţi. Bine ar fi să anunţe pentru România obţinerea unui Oscar care să însemne întoarcera noastră în NATO. Altfel, în continuare, petnru noi, românii, vor veni doar pulpele americane. Şi alea umflate cu hormoni. Că tot s-a declanşat acum un război pe această temă. Singura întrebare ar fi dacă pulpele astea umflate vor veni normal în România sau vor fi paraşutate...