Viaţă de împrumut

Să stai. Să nu faci nimic altceva decât să te cufunzi în linişte. Timpul să se furişeze pe lângă tine, fie că e noapte, fie că e zi, iar tu să nu simţi nimic altceva decât abandonul din tine. Ca un soldat care se întoarce de pe câmpul de luptă după atâta amar de linia întâi şi dintr-o dată nu mai vrea să audă şi să vadă nimic. Un soldat care vrea să-şi aducă aminte cu ochii închişi tot ce n-a auzit şi tot ce n-a văzut. Să lipească în minte cu ajutorul gândurilor filmul care s-a rupt de atâta expunere, de atâta proiecţie. Sunt role întregi pe care ai vrea să le pui cap la cap, role din viaţa ta care a fost mai mult proiectată decât trăită. Stai să-ţi lingi rănile, să-ţi rânduieşti bătăliile mai vechi sau mai noi, stai nemişcat şi-ţi imaginezi deasupra ta cerul. Te agăţi de el cu disperarea unui muribund cu gândul să-ţi lumineze, să-ţi limpezească ceea ce ai trăit în ultimii ani. Asta a fost viaţa ta, asta ai vrut să trăieşti? Parcă n-ai fost tu întotdeauna, te regăseşti doar în preajma marilor victorii şi accepţi cu greu, ca pe o condamnare, acolo unde viaţa ta a fost şi a rămas o înfrângere. Sub greutatea liniştii care te apasă, eşti gata să recunoşti ceea ce n-ai fi recunoscut nici cu spatele pus la zid. Întâlnirea asta cu ceea ce ai trăit şi, mai ales, cu ce n-ai trăit, întâlnirea cu toate înfrângerile pe care, de teamă sau altceva, n-ai fost în stare să le recunoşti niciodată până acum, îţi face rău, foarte rău, dar te şi eliberează în acelaşi timp. Te-ai minţit că e bine ca să poţi să mergi mai departe, te-ai minţit cu gândul că într-o zi o să tragi linie şi o să faci curat în viaţa ta. Şi cu cât te-ai minţit mai mult, povara ta a fost şi mai mare şi viaţa n-a putut s-o rezolve niciodată. Şi nici nu va putea. Probabil că de multe ori n-ai avut timp să te asculţi, ai fost prea grăbit, abia ce-ai avut timp pentru alţii, aproape niciodată pentru tine. Aşa că atunci când nu te-ai minţit n-ai avut timp, atunci când ai avut timp te-ai năpustit să-ţi trăieşti viaţa ca şi când până atunci ai fi înotat pe sub apă şi ai fi ieşit la suprafaţă să iei o gură de aer. Sau altfel spus, să-ţi trăieşti viaţa ca pe o pauză de ţigară: s-o tragi repede în piept, pe nerăsuflate, fum după fum, până la filtru, până la arsul degetelor. După care, înapoi, la viaţa de toate zilele, adevărata viaţă, aia pe care n-ai apucat s-o trăieşti decât ca pe o viaţă de împrumut...