După ce ani la rând ai trăit cu ochii pe ceas, viaţa ţi se pare doar un mecanism care măsoară trecerea timpului. Secundele, minutele şi orele pe care le-ai dispreţuit de-atâtea ori ca un alergător de cursă lungă s-au întors acum dintr-o dată împotriva ta, devenind ani. Poate că de multe ori am fi avut nevoie de un ceas care să arate mereu şi mereu aceeaşi oră. Şi atunci anii ăştia, care s-au unit dintr-o dată împotriva ta, să fi trecut altfel, mai încet, mai greu şi mai frumos. Ce-ar fi însemnat în viaţa noastră un ceas care când şi când ar fi fost uitat neîntors, un ceas care să fi stat şi să fi rămas în urmă? Dacă ar fi fost o persoană în plus! O povară care să ne facă să recuperăm timpul pierdut, contra cronometru, adică să recuperăm contra vieţii? Mai bine aşa, cu ochii pe ceas, fără să înţelegem prea bine ce trăim, noi, cei mai punctuali din lume, noi, marii întârziaţi ai vieţii...
Mă întreb când se va opri, totuşi, hăituiala asta nebună la care ne supun viaţa, vremurile şi, mai ales, noi? Când o să ne luăm ochii de pe ceas şi să-i mutăm pe cer? Eu sunt gata să mă abandonez între fără un sfert şi fix, între noapte şi zi, să mestec secundă cu secundă, minut cu minut şi ceas cu ceas. Să aud cum trec zilele pe la ferestre, una după alta, fără să-mi pese că este luni sau duminică, că este înainte sau înapoi, că este sărbătoare sau altceva... Să treacă timpul fără să mă întrebe nimeni cât e ceasul, care-i veacul, cât e lumea... Să treacă timpul ca şi când ar fi măcinat de-o moară de vânt sau de apă, încărcat în saci, puşi în căruţe trase de cai fără zăbale care să colinde prin lume...
Nu vă supăraţi, n-aveţi un ceas? Căci la şi jumătate trebuie să-mi predau articolul...
