Cred că acest cărucior de piaţă este afacerea ultimului deceniu. E greu de crezut că mai există familie care, pe lângă bătrânelul ticăit, să nu aibă şi căruciorul de piaţă aferent. Cu siguranţă s-au vândut mai bine ca ciorapii, papucii sau lenjeria intimă. Chiar mă mir că încă nu s-au inventat unele cu motoraş, cu stopuri de semnalizare ori chiar cu girofar şi claxon pentru cei grăbiţi! Cât e ziua de mare, mai ales în zonele unde sunt pieţe, te împiedici de oameni cu cărucioare. În tramvaie, în troleibuze, ocupă două locuri pe un singur bilet. De fapt, care bilet?, că Primăria a lăsat gratuit transportul pentru pensionari.
De aceea, bătrâneii şi cărucioarele lor umblătoare roiesc ca albinuţele, bucuroşi că „invenţia” îi scapă de pietrele de moară numite sacoşe. Prin tramvaie, tinerii suduiesc că n-au loc de „agregate”. Unii dintre cei în vârstă mai au puterea să riposteze, alţii, resemnaţi, se închid în bătrâneţea şi neputinţa lor, iertându-i pe cei pentru care tinereţea e o trufie. Uitaţi de societate, uneori de propriile familii, cu pensii meschine, părinţii ori bunicii noştri înghesuie în „marsupiul” căruciorului, într-o singură ieşire la piaţă, poate hrana pentru o lună.
Înhămată, ca pe vremuri tinerii japonezi la ricşa clientului, o băbuţă uitată de ani, cocoşată ca un semn uscat de întrebare, trăgea după ea căruciorul prieten, în care, pesemne, îndesase ceva zarzavat. Pe peronul staţiei de tramvai roagă un tânăr s-o ajute să urce. „Mai staţi, dracului, acasă! Nu mai are lumea loc de voi!”, cade, aspru, răspunsul. Băbuţa nu zice nimic. Se uită cu ochi goi şi trişti la tânărul care, dintr-o săritură, e-n mijlocul tramvaiului. Rămâne pe peron, aidoma celui care, întârziind, vede cum se topeşte în zare trenul albastru al vieţii. O viaţă, ca un cărucior de piaţă pe două roţi!
