Vecini dintotdeauna

Nu mai avem vecini buni, nici nu ştiu dacă am avut vreodată, parcă a fost odată, demult, pe vremea cînd hamsia şi calcanul erau ai noştri, parcă a fost odată Marea Neagră, dar de cînd se vorbeşte de ea geostrategic şi globalist s-a transformat în lac rusesc, nici guvizii nu mai sînt ce au fost odată, piraţii şi braconierii se simt din ce în ce mai liberi în apele sale de cînd noi o străbatem doar cu privirea şi cu iahtul lui Mazăre, nu mai avem vecini care să ne spună bună-ziua, de fapt nu mai ştiu dacă mai avem vecini, sîntem fiecare pe cont propriu, sîntem scări întregi, blocuri şi cartiere de străini, sîntem oraşe de străini, o ţară în care oamenii ei nu se mai cunosc aşa cum se cunoşteau odată, s-au mutat de mici copiii, nici n-au apucat să se cunoască între ei, s-au mutat părinţii, care prin străinătate, care prin singurătate, bătrînii nu mai stau în faţa blocului, au plecat de mult prin locuri numai de ei ştiute, au ajuns nişte taloane de pensii ascunse prin case, pot să moară liniştiţi cu televizorul deschis că nu află nimeni, pe la înmormîntările lor nu mai vine decît popa, copiii le sînt plecaţi prin străinătate, abia au plecat şi n-au bani să se întoarcă, puteau şi ăştia bătrîni să mai aştepte un pic, măcar pînă strîngeau şi ei bani de un zbor low-cost, de un zbor acasă, spre nicăieri, spre nimeni şi nimic, vecinii au plecat de mult, copiii învaţă limbi străine dacă au apucat să plece, iar dacă au rămas învaţă să rabde de foame, iar dacă au noroc îşi văd părinţii prin calculator şi-i iubesc prin internet, îi iubesc prin youtube, acolo e plin de vecini împrăştiaţi prin toată lumea care încă n-au uitat mirosul de ceapă prăjită de pe scara lor sau mirosul de cornuleţe de la doi, aşa cum nu pot uita vecinul de la parter, de la unu sau al nu ştiu cîtelea etaj, mirosul de varză murată îi urmăreşte prin toată lumea, pe ei, vecinii de altădată, vecinii plecaţi din faţa aceluiaşi bloc, din acelaşi cartier, din acelaşi oraş, din aceeaşi lume, vecini buni, vecini irepetabili, vecini pe viaţă şi pe moarte, vecini cărora le-a rămas doar, ca un pretext, dorul de casă, ca să aibă unde să se întoarcă, unde să vină, să nu simtă că au ajuns ai nimănui, că sînt de nicăieri şi că sufletul lor a rămas într-o cutie poştală părăsită, acolo unde au primit primul bileţel sau prima scrisoare de dragoste şi acum nu mai primesc nici măcar chitanţele de la gaz sau lumină, poştaşii au plecat şi ei o dată cu lumea şi cu scrisorile, trăiesc într-o ştampilă, sînt aşa de bine timbraţi că nimeni nu mai poate să-i aducă înapoi, aşteaptă cuminţi noile adrese unde se vor strînge toţi vecinii din nou de pe strada ta, de pe strada mea, din blocul tău, din blocul meu, de la unu, de la doi, iar cînd ne vom fi strîns toţi n-o să mai fie nevoie de drumuri, de străzi sau de numere...