„Vara americană”

MOTTO: „Ce frumoasă-i omenirea, minunată lume nouă...” William Shakespeare, Furtuna

America și-a condus în genunchi ultimul ei erou. Un „penal” sinistru, în limbajul drag al „haștagiștilor” de pe Dâmbovița  și Potomac. Comparat cu Luther King și cu nu mai știu cine, interlopul din Minneapolis a devenit simbolul luptei antirasiste, deși afromamericanii se bucură de aceleași drepturi ca și semenii lor de alte culori epidermice. De la Joe Biden și  până la decrepitul homeless, americanii, ahtiați după orice formă de spectacol, au vărsat  șiroaie de lacrimi, au pupat  noile moaște și au cadorisit-o cu sume colosale pe văduva îndurerată din rațiuni superioare de marketing militant-politic. Bleah, pestilențială imagine, iar  „ceea ce se întâmplă în America este o  redefinire a valorilor, o schimbare  radicală (în mai rău) a standardelor stabilite.”[1]

Această remarcă era făcută de Aldous Huxley prin 1930, însă ea este valabilă și azi. Îndeosebi azi, când corectitudinea politică de rit postmodern a aruncat planeta în haos. Și scriitorul sesiza faptul că falsificarea „standardului valorilor” este „un produs al democrației și a mers cel mai departe în America. Este mult mai periculoasă decât simpla negare a valorilor, pentru că este mult mai populară. Pentru majoritatea bărbaților și femeilor, negarea valorilor este ceva oribil; dar falsificarea lor, în așa fel încât să se potrivească prejudecăților democratice, este ceva plăcut și măgulitor. Ipoteza democratică în forma ei extremă și cea mai populară este aceea că toți oamenii sunt egali și că eu sunt la fel de bun ca tine. Este atât de vizibil neadevărat, încât un întreg sistem de înșelătorie dintre cele mai elaborate a trebuit să fie inventat pentru a-l face credibil în fața unui om întreg la minte.

Nicăieri altundeva acest sistem de înșelătorie nu a cunoscut o atare perfecțiune precum în America.”[2] În demența dezlănțuită dincolo de Ocean, la comanda „inginerilor emoțiilor omenești”[3], au fost dezgropate teme din vremea tulbure a Ku-Klux-Klan-ului, grozăvii pe care omenirea aproape că le uitase. Urmașii  stăpânilor de sclavi negri de odinioară  sunt împinși cu spatele la zid și tsunami-ul  social stârnit prin osârdia progresiștilor și democraților nu pare să se oprească prea curând. Cum s-a ajuns aici? mă întreb  deloc liniștit. Găsesc o posibilă explicație în deja pomenita carte a englezului: „Aceasta este lumea omului alb, așa cum este înfățișată în filme, o lume a escrocilor și a idioților, a tâmpiților și a pungașilor.

O lume frustă, imatură, copilărească. O lume lipsită de subtilitate, lipsită de cele mai mici interese intelectuale, ignorantă în materie de artă, litere, filosofie, știință. O lume în care sunt multe motoare, telefoane și pistoale automate, dar în care nu există nici urmă de idee modernă. O lume în care bărbații și femeile au instincte, dorințe și emoții, dar nu gânduri. Pe scurt, o lume din care tot ceea ce dă Occidentului modern putere, superioritate politică și, după cum îmi place să gândesc în mod patriotic, spirituală asupra Orientului, tot ceea ce o face o emisferă în care ești mândru că te-ai născut și la care ești fericit să te întorci a fost lăsat pe dinafară. În fața raselor subalterne din Răsărit și Miazăzi, Hollywoodul ne proclamă drept un popor de criminali și handicapați mintal.”[4] Sigur, sunt și alte cauze ale războiului civil declanșat de un eveniment tragic, dar nimeni nu se preocupă acum să le caute.

Dimpotrivă,  anarhiștii au prins gustul revoluției și ocupă străzi, secții de poliție și piețe,  devastează magazine, agresează trecătorii pașnici, ce mai, un fel de mineriadă detonată  de rapperi, metaliști și cretini cu creierul ars de stupefiante și spirtoase. Mda, „ca şi alcoolul, otrăvirea în turmă este un drog activ şi extrovertit. Individul intoxicat de gloată scapă de răspundere şi evoluează de la inteligenţă si morală către un fel de iraţionalitate frenetică, animalică.”[5]  Harlemul și Bronxul vor să-și impună legile de gang și dacă îndrăznești să-i contrazici pe reprezentanții lor comiți un delict de discriminare de neiertat. Romanele lui Mark Twain tremură, pelicula Pe aripile vântului are soarta pecetluită, iar Donald Trump s-a trezit transformat în  inamicul public nr.1, aidoma demonizatului Liviu Dragnea din învrăjbita noastră Românie (desigur, respectând neapărat proporțiile,  anvergura personajelor linșate mediatic și pe buza rigolei, nu și „regizorii” mârșavelor socoteli !). Sloganurile urlate cu ură  bine dozată de hidoșii dresori sunt într-atât de felurite încât te cuprinde sila.

Groasă, vâscoasă, puturoasă... Chiar așa, protestez și eu vehement împotriva păstrării regulii de segregație cromatică din șah, potrivit căreia, mereu și mereu, albul mută întâi! De ce nu și negrul ? Ah, câte dreptate avea vizionarul  Huxley: „Între timp, pe partea vestică a Atlanticului falsificarea treptată a valorilor continuă constant. Iată ceea ce s-a întâmplat acum: lucrurile și oamenii, până atunci considerați a avea o valoare mică, au devenit prețioși. Dar în anumite părți ale Uniunii nenumărați oameni indispensabili se pregătesc să facă un pas înainte. Nemulțumiți să-și atribuie lor înșiși cea mai mare valoare posibilă, le neagă celor puțini și neindispensabili acest privilegiu: majoritatea are drepturi suverane. Ceea ce în trecut era considerat a fi de înaltă valoare acum este denigrat. Calitățile mentale și morale, ocupațiile și amuzamentele celor mulți sunt privite acum ca fiind cele mai bune, singurele premise: calitățile și ocupațiile celor puțini sunt condamnate. Prostia, sugestibilitatea și afacerile sunt ținute la mare preț. Inteligența, independența și activitatea dezinteresată - admirate odată - sunt pe cale să devină lucruri malefice care trebuie să fie distruse.”[6]

Orașele yankeilor cuprinse de vâlvătaia autodistrugerii sub un pretext stupid răsună de cântecele grupurilor de protestatari ciocolatii. Și, zărindu-i mărșăluind în vacarm, constat că, într-adevăr, „marșurile abat gândul oamenilor. Marșurile ucid gândirea. Marşurile desființează individualitatea. Marşurile sunt lovitura de baghetă magică făcută pentru a-i deprinde pe oameni cu o activitate mecanică, cvasirituală, până când aceasta devine o a doua lor natură."[7] Parcă-i și aud punând  pe note de heavy metal „Imnul solidarității”, scornit de profeticul condeier insular:

         „Duzină suntem, Ford! Hai  și ne-mpreună

            Ca picături din Marele Fluviu Social!

            O, fă-ne acum pe toți să curgem împreună,

            Să mergem iute ca luciosul Ford Royal.

            Orgie și magie ! Ford și voie bună!

            Sărută  fetele și adu-le-mpăcare.

            Băieți trăiesc cu fete-n  pace împreună;

            Orgie și beție, dă-le desfătare!”[8]

Dar de ce m-aș mira, în definitiv, Statele Unite ale Americii, după ce au întors planeta cu fundu-n sus în recenta jumătate de secol, sunt în pragul unei implozii. Păi, „marile imperii  mor de indigestie”, Napoleon nu s-a înșelat defel. „Primăvara  arabă”, „depozitele de arme chimice ale lui Saddam” și câte și mai câte nemernicii săvârșite sub drapelul celor 50 de steluțe se răzbună  de la sine. Există întotdeauna un anotimp al răzbunării, iar „Vara americană” abia ivită nu trebuie interpretată  altfel. Mă rog  însă, cu toată puterea cuvântului, să n-apuc să-l văd, de pildă, pe Klaus Iohannis îngenuncheat  la catafalcul unui Corduneanu sau Ghenosu, imitându-i pe proprietarii scutului de la Deveselu, la care se închină slugarnic...