Vacanță în Insulele Sporade

MOTTO: „Ea (valabil și pentru el - n.m.) călătorește acum pentru a-și umple singurătatea cu peisaje”. Vintilă Horia, Jurnalul unui țăran de la Dunăre

Numai că peisajele frumoase ar aparține, cică, sufletelor urâte[1], se căznește să ne lămurească fals scriitorul exilat  demult din România, în pofida protestelor mele vehemente. În fine, las sfada pe altă dată, la ce bun  să ne ciorovăim în anotimpul vacanței estivale? Așadar, revin la Skiathos după aproape zece ani și observ dezolat că lumea s-a transformat radical, meschin de-a dreptul. Au apărut măștile și fricile pandemice, însă au cam dispărut oamenii. Turiștii străini s-au rărit, niscaiva români, câțiva italieni, tot atâția britanici și cu asta, basta. Destule hoteluri și taverne și-au tras speriate obloanele și așteaptă vremuri mai cumsecade. Celelalte, care se încăpățânează să sfideze bicisnica, prelungita criză, lucrează în regim de avarie, cu puține paturi și mese ocupate. Pescuitorii de clienți promit, din  gura teraselor  posace, marea cu sarea, asemenea geambașilor guralivi, gata să te convingă că armăsarul lor costeliv are aripi.

Bătrâni aspri, de-ai locului, se încruntă la prezentul scălâmb și zăbovesc în fața dughenelor  de prisos. Timpul pare că a încremenit în Insulele Sporade, geaba reclamele agresiv-înșelătoare... Drumul pe apă până la Skopelos înseamnă, de fapt, o reconstituire poticnită a aventurii cinematografice Mamma Mia, nu și a muzicii originale a formației ABBA, din păcate.  Am intrat în zodia mistificărilor de orice fel, a clonelor facile și futile... De la muzică la mâncare, de la politică la cultură nimic nu mai este ca înainte. Cât despre semenii mei năvăliți prematur și violent în zodia pubertății nici nu catadicsesc să  insist, trupuri pictate și mâzgălite ca-n epocile tribale, frizuri fistichii și priviri indefinibile, de „cetățeni-frigider”[2], de  consumatori  hulpavi și lipsiți de  discernământ în uriașa cantină planetară. Refuz să mă gândesc la viitorul pe care ni-l pregătesc zălud aceste generații ale pierzaniei musai globalizate. De sus, din vârful stâncii-temelie a bisericuței Sf.Ioan, priveliștea îți taie respirația și, o clipă, uiți de actuala condiție umană. Degradantă și umilitoare. Ieri, am plecat din Volos pe o ploaie grăbită și șugubeață, sub un cer vinețiu și nestatornic. La un moment  dat, un curcubeu imens, cel mai mare și mai spectaculos pe care l-am văzut dintotdeauna, a răsărit ca o arcadă ireală, cu  capetele proptite suav în două limbi de uscat. Să fi durat o oră minunăția de care pomenesc, una dintre cele create arar de un „Dumnezeu al răgazului, ca un fel de prefigurare a Paradisului”[3], tocmai pentru a ne aminti că El  există, că n-a murit.

 Cu explozia divină de miracol multicolor proaspătă pe retină am pășit în micuțul lăcaș al îngerilor, „în mireasma lumânărilor încă neaprinse, lucind slab, galbene, în acea strălucire a sacrului.”[4] M-am închinat smerit și am cercetat abătut chipul Maicii Domnului dintr-o icoană de-o resemnare  copleșitoare. Într-adevăr, „unde este suferință, acolo este crucea.”[5]  Ce-o fi acolo unde-i fericirea? mă întreb tulburat, zorit de strania revelație. Tăcere absolută, nu-mi  răspunde nimeni. Bunăoară, „convertirea nu este decât începutul salvării”[6] , ne consolează Vintilă Horia, dar dacă nu vreau să mă salvez pe calea dogmei catihetice ? Zbatere zadarnică... Părăsesc încăperea și scrutez zarea tălăzuită de valurile spumegânde ca o „diademă de smaralde.”[7] Cobor împovărat la  bordul feribotului  și continui  croaziera spre Alonissos. De pe punte, orășelul  se dezvăluie în toată-i splendoarea dalbă, tăiată de linii albastre, într-o combinație cromatică viril-euforică. Casele se înghesuie unele în altele, cocoțate pe ridicătura stâncoasă deloc prietenoasă. Întârziem un  ceas aici, așa că merg la plaja îngustă din portul pestriț. „Soarele îmi scaldă picioarele desculțe. Tumultul trecutului s-a potolit. Marea mă redă mie însumi. Colțul acesta de lume mă face să freamăt de bucurie.”[8] Beatitudine în stare pură, abandonare de sine în leneveala levantină a Greciei, ce senzație superbă ! Mă rog ca un păgân pe  o bucată de nisip  -  „Doamne, amintește-ți de mine când vei fi în Împărăția Ta”[9] - și apoi adun pietricele din mormanul adus la țărm de curenții vijelioși ai  adâncurilor terifiante; la întoarcerea acasă i le voi dărui Ariei, nepoțica mea, sigur  va fi încântată. S-a înserat peste mine, sunt „beat de deznădejde în mijlocul unei frumuseți care ar trebui să mă drogheze și să mă  facă să uit. Dar toată carnea mea este o memorie deschisă, iar vântul serii mă străpunge cu săgeți venite de departe.”[10] Adorm cu  frisoane, cândva, undeva...

Dimineața ies hăbăuc la plaja chenăruită pe o latură  de o perdea unduitoare de  coconari umbroși, simbolul ținutului într-atât de căutat de iubitorii de soare. Cicadele zumzăie agasant în aerul sărat, nepăsătoare la restricțiile stupide de izolare socială. Stau lungit pe un șezlong  și iscodesc  forfota dimprejur asemenea faunilor atinși de nemiloasa vârstă a renunțărilor. La o distanță primejdioasă, o fetișcană cu forme de amforă se mișcă provocator, conștientă  de perfecțiunea-i trupească. Nu are mai mult de  douăzeci de ani și viața i s-a așternut la picioare generoasă și îmbietoare. Ce va face iubirea din ea ? mă trezesc încolțit de o curiozitate spontană și dezinteresată. Adolescente apetisante și concupiscente își etalează ostentativ părelnicele costume de baie,  râvnite pofticios de admiratorii de ocazie stârniți de carnea fraged-ademenitoare.  Vorba vizionarului Aldous Huxley, „mii și mii de fetișcane și aproape toate incredibil de frumoase. Încântător de apetisante, acestea oferă, așa cum spunea T.S. Eliot, «promisiunea unei fericiri pneumatice».”[11] Visez la „emoțiile voluntare”[12] trăite odinioară cu astfel de  făpturi senzuale, conștient că „păcătoșii din ignoranță se află și ei tot în Infern, ca și ceilalți.”[13] 

Doi îndrăgostiți se îmbrățișează și se sărută pătimaș și insațiabil, nu le pasă de cei din jur, dragostea lor n-are limite, deocamdată. Se simt nemuritori și iluzia aceasta  inconfundabilă le scapără  în oglinda ochilor, numai că nimic nu durează, noroc că vor descoperi mai târziu cutremurătorul deznodământ... Orele se scurg anevoie, „timpul trece încet, ca o barcă cu pânzele lăsate, pe un lac fără briză.”[14]  Adesea, amintirile sunt aidoma  brizei și ele mă poartă de colo-colo, silindu-mă să „trăiesc din entuziasm și căderi, ca un barometru dereglat între ploaie și timp frumos”[15], niciodată monoton, plat. Ca să alternez decorul, fug la Mandraki, o plajă sălbatică  din apropiere de Koukounaries. Cărarea e prăfuită  și traversează  o pădure  de conifere și foioase declarată rezervație națională. Pitorescul peticului de rai mă predispune la melancolie, m-aș vrea pictorul ce mi-am dorit să ajung în copilărie, să mă joc cu acuarelele pe infinitul imaculat al pânzei vrăjite... Nu a  fost să fie, destinul m-a îmbrâncit  pe alte poteci, fără ca dorul de penel să dispară vreodată. În definitiv, „adevărul și frumosul din noi sunt inexprimabile. De aceea suntem atât de nefericiți, încremeniți în această neputință a expresiei.”[16] Oare ? Măcar scrisul m-a vindecat de rana cu pricina și, din când în când, sunt în stare să construiesc din litere fărâme de adevăr și de frumos... Ehe, „să faci, din două-trei cuvinte de cerneală, un pom, o femeie, un nor, un câine. Se poate mai multă voluptate simplă ?”[17] Eu zic că nu...

Vacanța s-a sfârșit  în același punct în care a și început, la Volos, o localitate murdară și haotică, specifică Balcanilor. Legenda spune că în urbea Argonauților,  zeița dihoniei, Eris (fiica zeiței nopții, Nyx, și mama zeiței crimei, Ate, rezultată din împreunarea ei cu Zeus), neinvitată fiind la nunta suratei sale Tethys, a  aruncat în mijlocul mesenilor  mărul discordiei,  învrăjbindu-le vecinic între ele pe Hera, Athena și Afrodita. Ghici cine-i cea mai frumoasă din Olimp? Eterna poveste...  Și de atunci încoace blestematul  fruct se rostogolește întruna și nu cred să se oprească prea curând... Snoave străvechi, semn că „istoria a invadat mitul, fără să-l distrugă, dându-i, dimpotrivă, culori mai vii și mai profunde.”[18]  Fascinanta  împletire  de istorie și mit mă cheamă și în Makrynitsa, un sătuc mirific aburcat pe o coastă  muntoasă de deasupra portului și sfidând  semeț legea gravitației.  Platani seculari, cu trunchiuri scobite de etate, înlăuntrul cărora încap lejer cinci-șase pământeni, dau un farmec aparte așezării, iar panorama  ce ți se  înfățișează  din înalturi  este imposibil de închipuit și de descris.          Ah, „platanul va foșni din verzi sigilii”[19]...

 Toate revelațiile estetice pe care le-am  însuflețit pe hârtie  acum nu-s posibile decât  prin călătorie, căci voiajul  este nu doar  „o medicină în contra urâtului”[20]  și „cel mai bun mijloc de distracție”[21], ci și „un lucru frumos și bun  care ne dezvăluie, cu mult mai bine decât cărțile, viața intimă a civilizațiilor.”[22]  În schimb,  Octavian Goga e de părere că,  prin „rătăcirea în largul lumii” (ce minunată expresie !), „devii tu oarecum un centru în univers (...), pipăi pământul și ți se pare  că ești frate cu luna, cu soarele... Câștigi o seriozitate în fața morții; vezi că toate trec.”[23]

Chiar că toate trec... Totuși, la ce-ți mai folosește mult invocata seriozitate pe buza gropii, mă deslușește careva?