Probabil că ţara începe de la marginea Bucureştiului încolo. Plecaţi ieri dimineaţă spre Petroşani, am simţit că Bucureştiul e ca o insulă pe care mai-marii zilei îşi dau întâlnire să discute afaceri şi nimic mai mult. Viaţa începe pe primul drum ce părăseşte Capitala, devenind un oraş în care nu se întâmplă nimic, nu s-a întâmplat nimic. Zbierăm de atâta libertate, ne dăm în fund şi cap, fără să realizăm că trăim într-o colivie în care zborul e interzis prin lege. Am redescoperit miza libertăţii, plecând din Bucureşti, anul trecut făcând acest lucru doar 2-3 zile. Ţi se deschid alte orizonturi, soarele străbate altfel cerul, cordonul ombilical dispare şi te conectezi direct la aerul proaspăt al ţării. Ar fi multe de spus despre drumul de la Bucureşti la Petroşani, dar nu acum. Pate doar ar trebui să vă spun că în locul Coloanei Infinitului străjuieşte un schelet de fier, scheletul coloanei moartă-n picioare. Inima de bronz a nemărginirii abia mai pâlpâie, probabil prin cine ştie ce depozit al inculturii. Dacă situaţia asta va mai dura, probabil că Masa Tăcerii va începe să vorbească.
Nu mai sunt, din nfericire, unul din necunoscţii acestei ţări. “Uite-l pe Marius Tucă!”Camaşa sunt arătat cu degetul pe unde ajung. Aasta mi s-a întămplat şi la Petroşani. Mai ales ieri, când toată Valea Jiului fierbea. Oamenii îţi pun aureola deasupra capului pe care tu nu o simţi niciodată şi, dacă se întâmplă s-o simţi, e ca o pedepasă. Ei, necunoscuţii, vin la tine să-ţi dea mâna, să-ţi vorbească. Şi eu uneori, ca să nu fiu ipocrit, mă ridic puţin deasupra pământului. Penntru ca în clipa următoare să (re)devin cel mai cuoscut dintre necunoscuţi.
MARIUS TUCĂ
