E ceaţă. Şi pentru că doamna criză e aproape mută, nu se mai ştie nimic despre rea. Ştim doar că e aici. Dar cu cine umblă, ce pune la cale, habar n-avem. O simţim, dar n-o vedm, o trăim dar n-o putem auzi, e a noastră, dar nu ştim cum o cheamă. Liderii partidelor aflate la putere scot din când în când capul afară din ea şi ne-o anunţă ca pe o descoprire epocală. Cred că numai în România se poate întâmplă asta! Îţi trebuie un curaj nebun sau un tupeu fără margini să te afli cocoţat la guvernare şi să anunţi că e criză. Îţi faci cruce, te minunezi şi rămâi mut. Probabil că pe efectul ăsta se bazează şi ei când, crezându-ne proşti da’ mulţi, ne anunţă ceea ce noi le spunem de doi ani încoace. În loc să vină spăşiţi în faţa naţiunii, cu capul în pământ şi să spună “am fost nişte specialişti, vă rugăm să ne iertaţi”, ‘mnealor ca brazii, cu riscul de ţara pe piept îşi umflă muşchii, dau drumul la curea şi încep să lupte cu mai toate cuvintele, învrăjbind limba română cu limba lor de lemn. Vă vine să credeţi că unul care umblă de doi ani matol printre noi, cu băutură luată pe banii noştri, are cuajul să ne anunţe senin că e beat? Vreţi nu vreţi, n-aveţi încotro, trebuie să credeţi. Să nu vă miraţi prea tare dacă vă mai cere un rând.
E ceaţă. Într-un noiembrie fără de anotimp, nu poţi să spui nici că e toamnă, nici că e iarnă, nu ştiu de ce aş vrea a la fereastra mea să vină o ciocârlie. Nu ştiu de ce cred că România, pentru a supravieţui, are nevoie măcar o dată la un secol de un tril care s-o îmbrace aşa încât hainele lui să răsune până-n inima unei frunze, de un tril care s-o spele de toată mizeria lumii, de un tril care să-i aşeze pe frunte un nimb de lumină înecată-n aur.
E ceaţă
MARIUS TUCĂ
