Trenul si realitatea

E un tren care se rasuceste prin lume, iar cand si cand trece si prin dreptul ferestrei, risipindu-mi umbra de actualitate, de realitate care ma domina. De parca ar sta la panda si, atunci cand vede ca evenimentele, de orice fel ar fi ele, pun stapanire pe mine, apare ca si cand ar fi asteptat la coltul Casei Scanteii. De fapt, daca stau sa ma gandesc bine si sa nu fiu inselat de sunetul rotilor abandonate pe sine, nici nu stiu cum arata, trenul asta nu l-am vazut niciodata. Poate este doar amintirea unui sunet care ma strabate din copilarie incoace, de pe vremea cand trenul era pentru mine mai degraba o himera, decat un mijloc de transport. Sau poate glasul rotilor lui este doar o parere. De-asta mi-e teama sa-l vad, as putea sa fac asta ridicandu-ma-n picioare si facand cativa pasi pana-n dreptul ferestrei, mi-e teama ca el nu exista cu adevarat, mi-e teama ca, dupa ce o sa-l aud, n-o sa-l vad si atunci toata aceasta vraja de care ma las purtat si amagit s-ar destrama. Cert este ca de cate ori ma asez la masa de scris, incercand sa prizez ceva din realitatea zdruncinata fie de Hayssam, exorcisti sau Boc, el, trenul, mai intai cu sunetul si mai apoi cu totul, incepe sa-mi cotropeasca toate gandurile si-n cele din urma instinctele. Instinctele animalului de prada din mine, care mai tot timpul se hraneste cu sangele proaspat al evenimentelor de tot felul. Si inaintea unei ploi si dupa una, pare acelasi si totusi de fiecare alta data e altul. Si asta se simte in mersul lui, dupa felul in care strabate si cucereste o amintire de-a mea, dupa care se rasuceste pana la sentimentul dintai, sentimentul care mi-a provocat starea de l-a facut sa vina.

 

E trenul din mine, care ma bantuie fara halte si fara oprire pana la statia finala…