A fost ziua României. A trecut. Cât de mândri am fost în această zi că suntem români? Ce s-a ales în aceşti ani din mândria noastră naţională, din mândria noastră că suntem români? Ce înseamnă această mândrie, ce se alege din ea în momentul în care trecem hotarele ţării? Cât curaj mai are sufletul nostru să spună că-i român atunci când este printre străini? Unde se află mândria de a fi român printre mândriile noastre? De când această mândrie se capătă cu mâinile în sân? Cine ne dă voie să ne gândim la o România Mare, când noi nu ştim să avem grijă de o Românie Mică. Mai are putere inima noastră, mai e loc în inima noastră de patriotism? Lângă care sobă călduţă îşi mai găseşte loc patriotismul în pragul iernii? Prin ce cabinete şi fişete stă uitată de vreme politica noastră naţională? Noi ai cui suntem? Nu ne e frică, n-ar trebui să ne fie frică, că într-o bună ziţarase va şterge cu noi pe picioare, că va veni o zi în care n-o să ne mai primească nici pe post de slugi? Ce o să fie în sufletul ei când va fi nevoită să recurgă la un transplant de popor? Câtă vreme o să mai credem că mândria de a fi român stă în guşă? Credeţi că o să mai treacă mult timp până când n-o să mai fim demni nici măcar să-i măturăm graniţele? Câtă suferinţă îi mai trebuie ţării ca să-şi taie venele, ca noi să ajungem să ne scurgem în pământ? Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
