Mă sună o prietenă stabilită de mulţi ani la Paris, căsătorită cu un francez, şi-mi spune agitată: “E jale mare în Franţa, a ieşit în turul al doilea Jean Marie Le Pen”. Luat cu subiectele zilei de la noi, aproape că uitasem de alegrile din Franţa. Asta şi pentru că mai toate sondajele, după o campanie plicticoasă, dădeau ca sigură prezenţa lui Jaques Chirac şi a lui Lionel Jospin în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. S-a vorbit şi s-a scris despre programele celor doi candidaţi aproape la fel, despre absenteismul destul de ridicat – peste 35%, conform sondajelor -, aşa încât nu se anunţa nici o surpriză la alegerile desfăşurate cu două zile în urmă în Franţa. Şi pe fondul ăsta a venit bomba: Jean Marie Le Pen - în turul doi! CNN şi-a întrerupt programul obnişnuit pentru a anunţa bomba şi, din acel moment, figura jovială a lui Le Pen a umplut toate ecranele televizoarelor, iar acesta, înainte de a da prima declaraţie, ţinută în faţa susţinătorilor săi, a cerut o “linişte completă!!!”
Opinia publică din Franţa – analişti, politicieni, toată Franţa (bineînţeles, mai puţin cei care l-au votat pe Le Pen)- se arată şocată, bulversată, cutremurată ş.a.m.d. De parcă Le Pen se născuse cu o noapte în urmă şi fusese votat de marţieni, nu de francezi. Când în România anului 2000 ajungea în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, România devenea pentru unii ruşinea Europei. Ne apăruse râia pe tot corpul ţării, spre compătimirea mai-marilor continentului şi ai lumii. Eram arătaţi cu degetul ca suferind de o boală urâtă, a sărăciei şi a neînţelegerii mecanismelor europene. Acum, Franţa, după cum se comportă toată lumea, n-are râie, ci o boală rară, intelectuală, o boală boiereasă, o boală pe care a luat-o, în cel mai rău caz, de la Austria lui Joerg Haider, iar în cel mai bun caz i-a fost dată de aceeaşi ţară. Au francezii ăştia un talent de a-i face pe alţii vinovaţi de ceea ce fac ei sau altfel spus, toată lumea - Europa şi împrejurimile – este vinovată de victoria parţială a lui Le Pen, mai puţin ei, francezii. Cu toate acestea, strigătul disperat al francezilor care şi-au scris pe piept “Mi-e ruşine!” spune multe.
Franţa se prezintă astăzi în lume ca un simbol al integrării europene. Noi, românii, atât de dornici de integrare – gata să ne integrăm şi cu pisic, şi cu bunic -, n-ar trebi să-i lăsăm pe fraţii noştri francezi să trăiască ruşinea până la capăt. Tare mi-e teamă că se vor găsi nişte voci de pe la noi care să spună că suntem vinovaţi pentru că, iată, după doi ani de la alegerile din România, fără să vrea, Franţa, marea Franţă, a fost nevoită să urrmeze exemplul nostru. Să ne fie ruşine! Trăiască Franţa
