N-au trecut decât 35 de minute din meciul Cehia-Germania şi dacă mai era vreun dubiu, echipa care ştie fotbal e cea a lui Poborsky. Prezent şi el la meci, chiar pe teren, arbitrul Pairetto s-a făcut că nu vede un henţ al nemţilor în careul cehilor într-o situaţie de unu la unu. Eu recunosc că ţin cu cei „slabi” sau mai bine zis cu cei ce au şansa a doua, dar nu pot să nu văd cum Kuka a driblat până acum când a vrut şi pe cine a dorit din echipa Germaniei. De-aia susţin acum, la pauză, că ar fi păcat ca singura echipa care ne-a rămas în competiţie nouă, românilor, trebuie să-şi facă treaba pănă la capăt. Şi nu spun chestia asta cu răutate împotriva nemţilor. Dar ei au ajuns mai mereu prin finalele unor competiţii, cum este şi aceasta din Anglia, pe când cehii cine ştie când se vor mai întâlni cu o astfel de ocazie. Hai că începe repriza a doua şi mă cuprind emoţiile, nu mai sunt în stare să scriu nici măcar o literă, darmite numele jucătorului ceh care va îngenunchea echipa Germaniei. Doamne ajută! Profit de accidentarea lui Helmer care cu preţul uni fault a oprit echipa Cehiei de la înscrierea celui de-al doilea gol. Aşadar, ai noştri din poporul ceh au înscris amintindu-mi de jocul românilor din America. Contraatacul cehilor taie în carne vie nemţească prin cei trei chirurgi Poborsky, Bergr şi Kuka, jucători ce anesteziază apărarea Germaniei prin driblinguri fine. Numai ca în timpul ăsta, nemţii înscriu la o fază care nu anunţă nimic, însă am impresia că cel care a marcat se afla într-o „uşoară” poziţie de ofsaid. Ar fi fost prea frumos, într-adevăr! De ce ne-a fost frică n-am scăpat, golu de aur a venit pentru echipa Germaniei. Atât am avut de spus!
Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
