N-am ştiut niciodată prin ce minune trecem de la vară înspre toamnă. Undeva se rupe un echilibru care n-are de-a face cu anotimpurile calendaristice, cu temperaturile sau ploile.
Toamna este, de fapt, o plăsmuire de aer şi timp. Atât! Restul înseamnă imaginaţia fiecăruia dintre noi! Împodobim timpul şi aerul aidoma unui pom de Crăciun: frunze, ploi, ruginiu, melancolie...
Toamna nu este ceea ce am crezut noi ani de-a rândul fie că a fost vorba de copilărie, adolescenţă sau vârsta unui om mare.
Toamna este un sentiment, toamna nu este un anotimp. Este sentimentul acela nedesluşit al scurgerii timpului fără să-ţi pese, al abandonului că ultima formă de frondă, de libertate şi răzvrătire în cele din urmă.
Toamna poate fi sentimentul cuţitului înfipt în rană, răsucit până la prima zăpadă.
Toamna mai este şi sentimentul acela pierdut pe care îl regăseşti bucuros de fiecare dată ca o dovadă că trecerea timpului n-a risipit cu totul din tine ideea de aventură în jurul sufletului.
Nu ştiu dacă trecerea de la vară la toamnă se poate face în scris. Dar cu siguranţă că toamna nu ţine cont de celelalte anotimpuri şi trecerea lor.
Tocmai pentru că e un sentiment, ea nu-şi permite luxul să fie o continuare, să fie o trecere sau o punte. Am putea s-o acuzăm de trufie atunci când îi cădem pradă, dacă n-am şti că se topeşte o dată cu noi ca zborul unui fluture în chihlimbar.
Hărţuiala unui sentiment aşa cum este toamna te poate pune la zid şi te poate executa fără să te avertizeze măcar cu vreo culoare. Sau, dimpotrivă, te poate înălţa căpătând fiinţă o dată cu tine.
Toamna nu e anotimp, toamna poate fi un sentiment...
