Există câteva subiecte în România care revin cu obstinaţie în atenţia opiniei publice, prin intermediul presei şi nu numai. Sigur, dialogul şi dezbaterea reprezintă cele mai importante căi pentru rezolvarea unei anumite probleme, pentru găsirea celor mai bune soluţii. Societatea românească, din nefericire, nu este pregătită înttodeauna să dezbată orice temă. Îmi aduc aminte de sloganul – astăzi i-aş spune criminal – “Nu ne vindem ţara!”, lansat şi susţinut cu înverşunare, aş spune o dată cu punerea în discuţie a vânzării societăţilor cu capital majoritar de stat investitorilor străini. Există însă teme care ani de-a rândul au fost roase, aidoma unui os, la intervale mai mari sau mai mici de timp, fără a se ajunge la vreun rezultat. De parcă, văzând lucrurile din afară, cineva se distra cu noi, aruncând spre dezbaterea opiniei publice aceleaşi subiecte. Şi noi, în nepriceperea noastră - ca să nu spun prostia -, ne apucăm să le devorăm cu o seninătate penibilă. Eu, personal, am făcut, exagerând puţin, zeci de emisuni pe tema caselor naţionalizate, a proprietarilor şi chiriaşilor. Legea de astăzi putea să fie adoptată la fel de bine în aceaşi formă, acum zece ani. Alt exemplu: Legea accesului la dosarele Securităţii. Dacă n-am făcut 100 de emisiuni pe tema asta, n-am făcut nici una. Ultima temă cu dedicaţie pentru o ţară în care priorităţile nu sunt dezbătute de nimeni este cea a câinilor vagabonzi. A curs atâta cerneală pe această temă, s-au făcut atâtea dezbateri, ca până la urmă câini fără stăpân să fie omorâţi. Pacă aş mai face şi eu vreo zece emisiuni pe tema asta. De ce? Aşa, ca să nu-mi ies din mână. Păi, ce, eu sunt mai prost? De ce să nu fac şi eu ce face toată lumea? Haideţi cu toţii! Veniţi să dezbatem problema câinilor vagabonzi! Celelalte se rezolvă de la sine. Hai, Băsescule, ieşi la interval, că avem de discutat!...
