Şi mi se pregătise tot românul, cu mic, cu mare, să plece în codru. Cu căţel, cu purcel, cu miel, cu grătar, cărbuni de ţar şi cu sărbătoarea în suflet, omul nostru se afundă în mijlocul pădurii. Nu era soare, dar bătea niţel vântul. Deci nu era prea cald, dar şase luni de iarnă fuseseră suficiente ca acum, la zece grade, să poată răsuci mititei fără mănuşi, în maieu. Şi el, temerarul, nici măcar nu clipi când începu să plouă mărunt peste pădure, peste mielul fript pe o parte, peste salata de crudităţi, peste drob, peste salata boef, peste Carpaţi.
Nici măcar nu se sinchisea de ploaia asta, era binevenită, îl mai spăla de păcatele tranziţiei. Dar atunci când începu să ningă - „te uită cum ninge-n april” – omul nostru, românul nostru, adică cetăţeanul normal al acestei ţări, duse mâna streaşină la ochi şi privi în depărtări. Ningea! Verdele crud era hărţuit de fulgii mari şi albi de zăpadă. Ce anotimp mai era şi ăsta? Poate că celelalte patru anotimpuri, îşi spusese omul, se sfătuiseră şi hotărâseră că nu mai fac faţă omenirii şi, drept urmare, mai trebuie inventat un anotimp. Un anotimp în care pomii înfloriţi să-şi dea întâlnire cu oamenii de zăpadă, un anotimp în care ţurţurii să doarmă în cuiburi cu puii de rândunică, un anotimp în care berzele să pescuiască la copcă, un anotimp în care albinele să culeagă polen din florile de gheaţă pictate pe fereastră. Un anotimp numit România! Bună dimineaţa!
MARIUS TUCĂ
