Trecem de Târgu Jiu și o ținem drept înainte, spre Tismana. S-a înserat de-a binelea, crestele munților abia se mai zăresc. Sunt albe și semețe pe cerul roșiatic și înalt. La un moment dat, o cotim la stânga și intrăm pe un drum de țară, care tot urcă. Am ieșit din civilizație și mușcăm adânc din sălbăticia locului.
Rătezu a fost cândva un sat, acum e doar un punct pe hartă. Un punct minuscul, cu câteva case în picioare. Restul e ruină.
Ne strecurăm anevoie printre arbuștii crescuți alandala, de-o parte și de alta a șoselei. Lăsăm în dreapta vechea bancă, Comoara rătezenilor, ridicată prin 1928. De comoara aia s-a ales praful, cotropită de capitalul străin și iar suntem slugile ălora de-afară.
O hardughie povârnită cu o firmă prăfuită, bălăngănindu-se indiferent, atât a mai rămas din bunăstarea de altădată. Înjur în gând, cu obida dezmoșteniților de soartă. Dimineața miroase a salcâm în floare și a soc. Parfum amețitor, de primăvară dezlănțuită. Pale ușoare de vânt vântură crengile încărcate de miresme și simt c-o iau razna.
Mă întind pe-o scoarță oltenească, sub un tei, și cercetez norii alburii. Se mișcă necontenit și mă pomenesc copil. Îmi închipui că văzduhul e un ecran imens pe care se derulează un film cu vietăți fabuloase, nemaivăzute. Îmi retrăiesc uimirile începutului de ființă contemplativă și visez că încă n-am crescut îndestul.
S-au stârnit ciocârliile și mierlele, privighetorile le îngână, iar doi cuci își cântă unul altuia. Sunt în Rai, cum de m-am rătăcit pe Pământ atâta amar de vreme ? „Viața e ca și coca din căpistere – îmi repet asemenea lui Dode Baniță Nudoarme, personajul central din Oltenii cu cobilița -1, cu cât o frămânți mai bine, cu atât iese pâinea mai bună !” Și mă apuc din nou să-mi frământ viața, până ce nădușesc. Coca s-a dospit, dă să se răscoale din căpistere, însă mai e mult ca să devină pâine…
Pădurea a crescut peste sătucul uitat în vârf de deal. În mijlocul codrului, un plop alb (plută, în graiul localnicilor), cu trunchiul imens, să-l cuprindă vreo patru bărbați voinici. Seamănă cu sequoia lângă care Llivingstone, exploratorul, s-a fotografiat cu alt aventurier, nu-i mai rețin numele, undeva, prin Africa. Pe potecă se grăbește un om fără etate. Își cară în spinare coasa și neamul de clăcași, nici nu se sinchisește de prezentul știrb. „Hodină, mă, hodină !” îi strigă un vecin, și el scăpătat. „Mâine, mă, că e duminică, azi e de muncă”, îi răspunde celălalt și încremenirea pogoară iarăși. O latră câinii și-o dezmiardă niște lăutari balaoacheși, frumoși ca prinții întunericului din poveste. „Rău mă dor ochii, mă dor, de lumina stelelor…” se aude în noaptea de basm. Cerul a luat foc, e tot jăratic. „Am o viață, nu o sută, de ce să mi-o fac urâtă ?” se tânguie rapsodul cu dinți de viplă și, deodată, îmi vin în fire: comoara rătezenilor n-a pierit, e aici la îndemâna oricui vrea s-o pipăie !
Se arată zorile, au strălucirea prafului de aur. La orizont, deslușesc chipul Păpușii. Iezerul e alături, doi îndrăgostiți pe veci. Plec din Rătez și deja am în nări miasma de catran încins a Iadului bucureștean, pregătit să mă înghită.
